Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţiiTânăr lector universitar, deja doctor în filosofie, Horia Pătraşcu scrie cu o uşurinţă şi o onestitate debordante; ne încredinţează, necenzurate, şi cele mai intime frământări sufleteşti ale sale – mie personal îmi inspiră mai curând o sinceritate asumată decât o dorinţă de a epata cu orice preţ. Gândurile sunt “plantate” aparent haotic, poţi începe lectura de la orice pagină şi apoi să o continui într-o direcţie ori în cealaltă: «O scriere plină doar de exclamaţii, produsă de o înţelepciune a vociferării…»

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat, de câteva ori în viaţă, un fapt straniu, rămas inexplicabil până în zilele noastre: când am ajuns la ultimul semn de punctuaţie, cel care marchează finalul cărţii, am simţit imboldul de a o lua de la capăt, de a relua lectura abia încheiată. Nu este cazul acum, după ce am citit cartea domnului Horia Pătraşcu, Despre urât şi alţi demoni. Reflecţii şi exclamaţii. Probabil şi datorită faptului că nu a fost o lectură propriu-zisă, ci mai mult un fel de cercetare amănunţită a scriiturii; poate şi pentru motivul că am fost captivat de la prima propoziţie: «Gândul este mai real decât faptul.» Deşi nu s-a repetat fenomenul cu reluarea imediată a lecturii, de această dată am simţit un alt imbold: să scriu despre ea! Nu pre- ori postfaţă, nu recenzie, nu analiză, şi nici comentarii sau aprecieri. Pur şi simplu să scriu Despre.

DESPRE:
PROBLEMA UNIVERSALĂ A RAŢIUNII IMPURE

Argument pro:
“Suntem şi în carte, şi în afara cărţii. Suntem de două ori în afara coperţilor cărţii:
ca autori şi ca cititori, şi de două ori în interiorul lor: ca simple personaje şi ca personaje care scriu şi citesc propria lor carte.” ~ Horia Pătraşcu, Viaţa mea e un roman

1.
Am găsit şi un motto potrivit pentru intenţia mea, tot un fragment din Horia Pătraşcu. Nu sunt filosof şi nici nu aş putea să fiu vreodată, dar îl văd aici pe autor ca pe un fel de anti-demiurg, un “instalator” chemat să dreagă haosul produs în urma Big Bangului iniţial, odată cu crăparea atomului primitiv de materie. Misiunea asumată este aceea de a culege fragmentele rupte prin efectul exploziei primordiale şi de a recompune corpusculul indivizibil originar. Până la reconstituirea finală, ca să nu scape din nou fragmentele printre degete, le aşează cu migală într-un caleidoscop şi ne oferă, înspre delectare, câteva imagini (a)simetrice, întotdeauna altele. «Bucurie estetică.»

2.
Ziceam că nu sunt filosof; dar, blasfemie, cred că nici dl. Horia Pătraşcu nu este! Cel puţin aşa îl percep eu: mai puţin apropiat de Socrate (chiar dacă practică o ironie fină), de Diogene (în ciuda cinismului care răzbate pe alocuri), de Seneca (trebuie să dovedeşti o tărie sufletească ieşită din comun atunci când te apuci să analizezi urâtul ca specie) sau de Pascal (şi starea de decădere a omului), Hegel, Freud, Nietzsche ori Heidegger (ca să aducem în discuţie şi patru moderni). Eu îl văd mai curând ca fiind ucenicul şi demnul urmaş al unei alte tipologii de titani: Cervantes, Shakespeare, Goya, Wagner, Baudelaire, Caragiale, Kafka, Steinhardt (şi mă opresc aici doar ca să opun acelaşi număr de contraexemple). Am să încerc să mă explic undeva mai jos. Deocamdată, fiindcă tot l-am amintit aici pe Kafka şi pentru că întotdeauna suntem şi în carte şi în afara ei, constat că dl. Horia Pătraşcu iese din pielea autorului şi intră în cea a personajului “instalator” apoi, cu aceeaşi uşurinţă cu care a înlocuit sacoul cu salopeta, îşi reia calitatea iniţială. De aceea mă consider îndreptăţit să-l numesc în continuare (chiar după modelul Kafka): dl. H.

3.
Nici nu este nevoie să fii filosof ca să-i înţelegi şi să-i apreciezi scriitura. Limbajul folosit nu este deloc pretenţios, sobru, convenţional şi rece, iar stilul se apropie mai mult de tipul educaţional “Filosofie For Dummies”. Incadrarea textului intr-o matrice de tip Fragmentarium facilitează enorm de mult comunicarea autor – cititor. Tocmai de aceea, ca orice epigon care se respectă, am să preiau şi eu această tehnică, «singurul stil onest», pentru ceea ce mi-am propus să scriu despre carte:

«Gândul este mai real decât faptul.» Nimic pe lumea asta, şi cu atât mai puţin pe lumea cealaltă, nu este mai real decât propria conştiinţă.

Artă pentru artă versus Goya, pictorul fragmentelor reale din existenţa umană aşa diformă cum este ea câteodată.

Somnul cunoaşterii şi al comunicării naşte monştri. Purificare postsexuală prin somn.

dl. H e Maestrul şi Margareta e o floare, cea mai mândră din buchetul Les Fleurs du mal.

Singurul păcat este acela de a te fi născut, zice Samuel Beckett. Ceea ce nu îmi este mie foarte clar: păcat, păcat asta înţeleg; dar al cui? Al copilului, al părinţilor? Sau o lungim aşa, din păcat în păcat de la Adam şi Eva – primii anatemizaţi – ori poate ni se trage chiar de la Creator?

Ajuns pe Culmile disperării, dl. H aşteaptă demisia lui Dumnezeu.

Goya nu picteză, dezvăluie.

În rolul lui Richard al III-lea, dl. H: “Richard i-e drag lui Richard; eu sunt eu. E-aici vreun ucigaş? Nu. Da, eu sunt. Să fug atunci de mine?”

«Până şi Socrate fugea de-acasă pentru a filozofa,» se refugia de gura spurcată a Xantipei: Pe trimisul zeilor îl trimitea nevasta să ducă gunoiul.

dl. H a fost înnobilat cu titlul de Consilier de imagine al lui Don Quijote. Mi-e dor de un crâmpei de sminteală cavalerească în lumea asta calculată, divizată în branduri şi sloganuri care mai de care mai jalnice.

Jurnalul fericirii: Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul.

De la infam la ridicol nu e decât un pas.

Evanghelia după dl. H: «Cum e să fii o somitate a nulităţii?»

Oraşul Mizerabililor bolnavi de paradontoză – o Tebă cu o sută de intrări, toate drumurile duc în Centru. Paradoxal este că nu poţi să intri printr-una singură, trebuie să te strecori prin toate cele o sută deodată (n.m. după Schopenhauer).

dl. H dirijează Inelul Nibelungilor (Despre urât şi alţi demoni.): Alberich renunţă la iubire pentru a câştiga aurul Rinului, Wotan îl păcăleşte pe Alberich şi fură inelul, Alberich blesteamă inelul, Mime plănuieşte ca Siegfried să îl ucidă pe Fafner, dar Siegfried îl ucide şi pe Mime, răzbunarea zeilor – Gotterdammerung ş.a.m.d.

Să se revizuiască, primesc: «Una e să nu-ţi placă să munceşti, altceva să-ţi placă să nu munceşti.»

lmpresionişti, clar-obscur şi speranţă – iată jumătatea plină a paharului! cele mai viguroase elemente cu care se încheie cartea (cel puţin pe acestea le aleg eu, optimistul incurabil, din ultima pagină). Ce poate fi mai înălţător decât o lectură a Sonetelor către Orfeu (Rainer Maria Rilke), cu un fundal sonor asigurat de Rapsodia spaniolă (Maurice Ravel) şi apoi să te extaziezi detaşat în faţa unui Concert în parcul Tuilleries (Édouard Manet) – pentru toate acestea merită să trăieşti şi să speri.

N.B. Între ghilimele franţuzeşti am redat citate din carte. Prezenta editie are 174 de pagini si a aparut in anul 2005 la Editura Fundaţiei AXIS din Iasi.
(Articolul meu se doreste a fi o invitatie la lectura, dar si -mai ales- la comentat; sper sa beneficiem inclusiv de prezenta autorului printre noi si cred ca va fi bucuros sa raspunda tuturor intrebarilor sau criticilor dv.)

Dan Costinas

Tags: ,

This entry was posted on Wednesday, October 14th, 2009 at 12:00 am and is filed under Carti sub lupa, Scriito®ul de la 5. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

8 comments so far

Brindusa
 1 

Pare interesanta dupa descriere, desi de la un moment dat am avut senzatia ca am ajuns intr-un labirint fara speranta de a gasi iesirea.
Probabil ca daca as fi citit cartea as fi inteles mai bine anumite sensuri. Oare acum, dupa patru ani de la tiparire, se mai gaseste in librarii?

October 14th, 2009 at 7:41 pm
 2 

Existenta insasi este un labirint in care intri fara sa vrei si iesi la sfarsit de tot.
Cred ca aveti dreptate: daca nu citesti cartea, este mai greu sa urmaresti Despre; a fost alegerea mea sa scriu neconventional despre o carte neconventionala.
Nu stiu daca mai exista in librarii, dar reveniti, incerc sa improvizez cumva o varianta de lectura online. Stiu ca nu este acelasi lucru, dar e mai mult decat nimic.

October 14th, 2009 at 7:42 pm
 3 

După ce am citit “Homo stupidus. Prostul ca specie” de dl Horia-Vicenţiu Pătraşcu (vezi aici), deja trebuie neapărat să caut “Despre urât şi alţi demoni”. Ar fi nu doar mai simplu, dar şi în avantajul tuturor, dacă Editura Fundaţiei AXIS ar avea un site. Poate chiar o librărie online. Sau cer prea mult ?

October 15th, 2009 at 1:03 am
 4 

Multumesc pentru idee.
Intr-adevar, “Homo stupidus” este unul dintre cele mai reusite eseuri ale domnului Patrascu.
Va mai recomand si Cimitirul elefantilor: Nu există nici un cimitir al elefanţilor. Locul acela în care s-a presupus că elefanţii se duc să moară nu era de fapt decât locul – depărtat de habitatul obişnuit al turmei – în care au sfârşit, epuizaţi de efortul de a fugi de moarte.

October 15th, 2009 at 1:31 am
Lady Bi
 5 

:LooL: Vreau si eu musai Cartea. Locuiesc in Germania, de unde as putea sa o cumpar?

October 15th, 2009 at 2:07 am
 6 

Reveniti.
Daca exista vreo posibilitate va fi notata aici.

October 15th, 2009 at 2:27 am
 7 

am sa revin cu un comentariu mai detaliat referitor la scriitura de mai sus. vroiam sa zic altceva: coincidenta face ca acum sa rasfoiesc chiar “Istoria Uritului” ingrijita de nea Eco. Multi uriti si multi demoni si pe-acolo.

October 16th, 2009 at 10:25 pm
 8 

Te asteptam:
– cu comentariul detaliat;
– cu cateva idei despre sublimitatea Urâtului, asa cum transpare ea din cartea lui Umberto Eco.

October 16th, 2009 at 11:27 pm