22
Oct

A 130-a toamna

   Posted by: Dan   in Versurile de joi

“Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit.” ~ Veronica Micle

Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.

De fix 130 de ori au inflorit crizantemele din octombrie 1879, luna in care Eminescu, membru foarte activ al Junimii, a trimis spre publicare la “Convorbiri literare” –revista care, la vremea aceea, inca aparea la Iasi– sonetul Afară-i toamnă, pe care l-am ales pentru azi, 22 octombrie 2009:

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

P.S. La data publicarii sonetului, poetul era deja indragostit lulea de (tanara vadana) Veronica Micle.

This entry was posted on Thursday, October 22nd, 2009 at 00:00 and is filed under Versurile de joi. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

8 comments so far

Mica
 1 

Rapsodii de toamnă
de George Toparceanu

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică…

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
“Ce ne facem, fetelor?…”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură…

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
“Uf, ce lume, soro dragă!”
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!…

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările..
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…

October 22nd, 2009 at 06:54
Oana
 2 

Preview pentru “Iarna mizerabilă”:

Iarna pe uliţă
de George Coşbuc
(1896, Fire de tort)

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc – să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

– “Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post –
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin –
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
– “Aţi înnebunit de tot –
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
– “Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

– “Ce-i pe drum atâta gură?
– “Nu-i nimic. Copii ştrengari.
– “Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

October 22nd, 2009 at 12:58
Raza
 3 

Cu toamna în odaie (Ion Minulescu)

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

October 22nd, 2009 at 14:27
MGM
 4 

“A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”

Emoţie de toamnă
şi…din nou el, Nichita

October 22nd, 2009 at 16:07
marin
 5 

Relatia cu Veronica Micle era mai veche, din perioada in care Mihai Eminescu fusese director al Bibliotecii Centrale din Iasi unde a depus juramantul (v. aici ) in fata lui Stefan Micle. Adica, sotia rectorului avea o relatie cu directorul bibliotecii.
Imi place sa mi-l imaginez pe bibliotecarul Eminescu stand si citind din arhiva bibliotecii oaresce corespondenta intre personalitati, nederanjat de nimeni, in singuratatea infricosatoare a bibliotecii (bibliotecile cand nu au cititori in interior -noaptea de exemplu sau cand sunt inchise – au un aer lugubru). Incet, incet, pe la spate se apropie sotia rectorului, care dupa varsta ar putea fi si fiica acestuia, acoperindu-i ochii, un gest de amor ludic nereglementar si o incercare de distragere de la activitatile grave ale lecturii si meditatiei (bibliotecarii au cam peste tot un invariabil aer trist si sobru si banuiesc ca este influenta mediului profesional).

October 22nd, 2009 at 17:21
mariapostu
 6 

Il aleg pe Eminescu. Acesta este unul dintre sonetele mele preferate.

October 22nd, 2009 at 23:27
Brindusa
 7 

Buna seara,

In luna august, tot la Versurile de joi, tema zilei a fost Haiku-ul.
Ati recomandat atunci o carte de Florentin Smarandache, “Clopotul tacerii”; din pacate nu am gasit-o nicaieri, in schimb am gasit pe internet un studiu introductiv si cateva poeme din volum.

Pentru ca subiectul de astazi are culoarea Toamnei, am sa propun si eu un haiku de sezon din volumul domnului Smarandache:

Toamna pictează stins
strigătul florilor
adormite.

October 23rd, 2009 at 02:02
Dan
 8 

Doamnelor, domnisoarelor, domnilor,
(alegeti fiecare apelativul care corespunde starii dv. civile)

Va multumesc tuturor pentru vizita si, mai ales, pentru comentarii. In timp ce le citeam, mi-a venit o idee: sa va cer parerea cu privire la polemica “Eminescu – Poet nepereche sau un biet nebun sifilitic? Cat este adevar si cat intoxicare?”
Desi ard de nerabdare sa va citesc opiniile, am urmatoarea propunere: nu raspundeti aici, luati tema si intoarceti-o pe toate fetele.
Acum citesc “Boala si moartea lui Eminescu”, o abordare filologica de Nicolae Georgescu (Criterion Publishing, 2007). Dati-mi ragazul necesar s-o termin si sa v-o descriu intr-un scurt articol. Abia atunci sa va expuneti punctele de vedere referitoare la acest nou subiect.
Parerea mea.

October 23rd, 2009 at 02:06
Back to top