Ati atins o problema foarte interesanta, care ii preocupa de milenii pe artisti si sociologi (ma rog, in alte epoci aveau alta denumire). De acord cu dvs., e o prejudecata ca nu poti trai singur. Mai degraba, ti se cere sa nu traiesti singur nu pentru a te ajuta pe tine insuti ci pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie nu de tine, ci de serviciile tale, de mintea ta, de banii tai: unii batrani, copiii fara familie sau in general, copiii… Singuratatea nu inseamna absenta comunicarii intotdeauna. E un zid, pe care unii vor sa-l vada daramat si apoi sa se proclame “intemeietori”. Daca prin comunicare nu obtii ceea ce meriti, bucurie, fericire, intelegere, empatie, care mai e rostul ei? Ii fericesc pe cei ce se pot retrage in turnul de fildes. De acolo poti vedea mai bine lumea, cum zicea si Eminescu…Eventual, propun cui doreste aceasta izolare, sa-si doneze bunurile, oprindu-si strict necesarul supravieturii si nu va mai fi deranjat sub pretextul nevoii de comunicare, decat atunci cand ceilalti vor termina resursele financiare si spera sa obtina altele.

Asta e o discuţie de două zile, şase lăzi de bere şi patru “6-packs” de Coca-Cola. Cu multă gheaţă. Încerc să exprim doar esenţa rezumatului pe scurt.

1. Dacă e să stabilim ca referinţă “normalul” statistic, atunci, nevoia de comunicare nu e o prejudecată, ci o realitate. Că e impusă prin educaţie, presiune socială, publicitate agresivă, puterea exemplului sau spirit de turmă, până la urmă, nu contează prea mult. Există, deci nu poate fi ignorată.

2. Comunicarea e esenţială pentru copii şi tineri, pentru formarea lor intelectuală, emoţională şi socială.

3. După părerea mea, sociologii se referă în primul rând la “alunecarea” comunicării din domeniul real în cel virtual: Instant Messenger, Facebook, Hi5, Twitter, bloguri şi comentarii la postările din bloguri.

4. “Criza comunicării” e percepută ca o problemă socială şi, desigur, sociologii au sărit în sus. Măcar pentru că trebuie să-şi justifice titlul şi/sau salariul. Pe de altă parte, nevoia de singurătate e ceva personal, iar asta nu afectează aproape pe nimeni şi nu interesează aproape pe nimeni. În plus, statistic, procentul celor care au această nevoie de singurătate e redus. (Deci irelevant statistic pentru un sociolog. Poate doar pentru psihologi ?)

5. Şi, în ultimul rând, dar cel mai important… Istoria mai veche şi mai nouă ne învaţă că statul (şi mă refer aici la un “stat generic”) nu agreează singuraticii. Oamenii desprinşi de turmă sunt un potenţial pericol: ei nu comunică, deci nu ştii ce şi cum gândesc. Nu deţii niciun control asupra lor. Ce e de făcut ? Impui comunicarea prin educaţie, presiune socială, publicitate agresivă, puterea exemplului… Şi te bazezi pe spiritul de turmă.

Mihai-Catalin:
Interesanta (dar si foarte corecta) interpretare.
– majoritatea “criticilor” sunt maturi, formati, dar si satui, plictisiti ori chiar blazati;
– pentru generatiile tinere si foarte tinere, comunicarea (dialogul adevarat, cultivat si complex) si socializarea sunt indispensabile;
– de acord, “nu exclusiv din carti”, dar in cea mai mare parte de acolo.

P.S. Nu ai fost (chiar deloc) pe langa subiect si ma bucur ca ai zis-o. 🙂

Şi iată că, uneori, nici măcar comunicarea ulterioară dorinţei de comunicare nu e suficientă. Dar aici intrăm în altă discuţie de alte două zile.

Or just plain stoopid.