«Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.» ~ Love’s Labour Lost (Zadarnicele chinuri ale dragostei)
Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.
Va reamintesc ca incepand cu data de 12 noiembrie 2009 am schimbat tactica: va propun cate un subiect si va invit sa adaugati alegerii mele si alte versuri, pe aceeasi tema. SONETUL este laitmotivul zilei.
Pentru astazi am ales unul dintre sonetele care imi plac mie cel mai mult; nu promit solemn, dar pana pe 23 aprilie (ziua englezului ne-pereche!) incerc sa va ofer o talmacire proprie in limba romana a acestor fascinante versuri:
SONNET 29, de William Shakespeare:
When, in disgrace with fortune and men’s eyes,
I all alone beweep my outcast state
And trouble deaf heaven with my bootless cries
And look upon myself and curse my fate,
Wishing me like to one more rich in hope,
Featured like him, like him with friends possess’d,
Desiring this man’s art and that man’s scope,
With what I most enjoy contented least;
Yet in these thoughts myself almost despising,
Haply I think on thee, and then my state,
Like to the lark at break of day arising
From sullen earth, sings hymns at heaven’s gate;
For thy sweet love remember’d such wealth brings
That then I scorn to change my state with kings.
P.S. Completez cele de mai sus cu o excelent (nativ) interpretata “coloana sonora”:
Sonet I
Mihai Eminescu
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
Soneto 19, Marques de Santillana:
Lejos de vos e cerca de cuidado,
pobre de gozo e rico de tristeza,
fallido de reposo e abastado
de mortal pena, congoja e braveza;
desnudo de esperanza e abrigado
de inmensa cuita, e visto aspereza.
La mi vida me fuye, mal mi grado,
e muerte me persigue sin pereza.
Nin son bastantes a satisfacer
la sed ardiente de mi grand deseo
Tajo al presente, nin me socorrer
la enferma Guadiana, nin lo creo;
solo Guadalquivir tiene poder
de me guarir e solo aquel deseo.
Va multumesc.
Ambele exemple sunt de tip italian, construite din doua catrene si doua tertine (4+4+3+3).
Vasile Voiculescu a preferat schema shakespeariana, trei catrene si un cuplet (4+4+4+2):
CCXXXV
Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a doua raze line…
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.
Stiati ca exista 2 tipuri de sonet?
– shakespearian (englez) si petrarchian (italian). In prima varianta versurile sunt aranjate in trei catrene si un cuplet asezate sub forma: a-b-a-b, c-d-c-d, e-f-e-f, g-g, iar in cea de-a doua regasim o octava formata din doua catrene: a-b-b-a a-b-b-a si un sextet: c-d-c-d-c-d.
1) Exemplu de sonet shakespearian:
Sonnet 116
de William Shakespeare
Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth’s unknown, although his height be taken.
Love’s not Time’s fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle’s compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved.
2) Exemplu de sonet petrarchian:
God’s Grandeur
de Gerard Manley Hopkins
The world is charged with the grandeur of God.
It will flame out, like shining from shook foil;
It gathers to a greatness, like the ooze of oil
Crushed. Why do men then now not reck his rod?
Generations have trod, have trod, have trod;
And all is seared with trade; bleared, smeared with toil;
And wears man’s smudge and shares man’s smell: the soil
Is bare now, nor can foot feel, being shod.
And for all this, nature is never spent;
There lives the dearest freshness deep down things;
And though the last lights off the black West went
Oh, morning, at the brown brink eastward, springs —
Because the Holy Ghost over the bent
World broods with warm breast and with ah! bright wings.
Autorii aleg sa utilizeze aceste forme atunci cand creaza poezie, in ideea de a atinge o oarecare perfectiune. Insa un poet desavarsit va leza perfectiunea, de dragul conciziei si claritatii. Zic io.
Ce coincidenta, am scris deodata!
Multumesc pentru utilele detalii (tehnice) suplimentare. 🙂
Inca un exemplu de sonet petrarchian, de data aceasta apartinand lui George Bacovia:
E-o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Ard, afumate, triste felinare
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare,
Şivoaie-n case triste inundară,
Ş-auzi tuşind – o tusă-n sec, amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă
Ori ca Verlaine topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.
Unul de George Coşbuc, despre care habar n-aveam că s-a ocupat şi de forma asta de poezie. Noroc cu tema de azi!
POLEMICĂ LITERARĂ
Susţii că Iuliu Cezar mânca des murătură?
Stupidule! Citeşte în pravila Moldovei.
Ce? Slav e rădăcina ceaslovului şi-a slovii?
Şi morcovii-s dactilici! Curat caricatură.
Tu zici că fur citate? Dar toţi măgarii fură!
Şi nici nu-i furt: în dogme oprescu-l blagoslovii!
De mai repeţi citatul grecesc: Quod licet bovi,
La proxima-ntâlnire îţi vâr umbrela-n gură.
Eşri idiot! De vorbă nu stau c-un de-alde rine,
Dar dacă nu-ţi ţii gura, să ştii că-s hotărât
Să-ţi scriu d-acum răspunsuri lipsite de ruşine.
Şi de mai vii cu fleacuri, eu vin numaidecât
Cu altele, că-n urmă de ştii să-njuri, te ţine
Că şi eu ştiu! şi-aibi grije că-ţi sar odată-n gât!
Da, Cosbuc!
Iata unul si mai vechi, scris de Gheorghe Asachi:
CATRA PLANETA MEA
Cât ţi-s dator, o, stea mult graţioasă,
Că-n primăvara a vieţei mele
Tu m-ai ferit de strâmbe căi şi rele
Şi m-ai condus pe calea virtuoasă!
Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,
M-ai adăpat l-Astreei fântânele,
Şi când viaţa-mi îndulcesc prin ele,
Despreţuiesc chiar soarta fioroasă.
Ca să doresc a vieţei nemurire
Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceri se vede,
Cum statornică urmează-a ei rotire.
De la ţărmul fatal vasul purcede,
Ş-amu, plutind prin marea de pieire,
A ta rază la port mă va încrede.
El soneto de los sonetos
Lope de Vega
Un soneto me manda hacer Violante;
en mi vida me he visto en tal aprieto.
Catorce versos dicen que es soneto,
burla burlando van los tres delante.
Yo pensé que no hallara consonante,
y estoy en la mitad de otro cuarteto,
mas si me veo en el primer terceto
no hay cosa en los cuartetos que me espante.
Por el primer terceto voy entrando,
y aun parece que entré con pie derecho
pues fin con este verso le estoy dando.
Ya estoy en el segundo, y aun sospecho
que estoy los trece versos acabando.
Contad si son catorce, y está hecho.
de Vega – Si, señora!
Mergand mai departe, iata unul dintre primele sonete scrise vreodata:
SONETUL 3, de Francesco Petrarca
În plină zi sta soarele să piară
De mila Creatorului zidirii,
Cînd m-au străpuns săgeţile privirii
Şi ochii voştri, Doamnă, mă legară.
Nu socoteam cu mintea-mi temerara
Să ocolesc năprasnele iubirii:
Plecai viteaz şi-n zbuciumarea firii
Află-nceput durerea mea amară…
Găsi Amor un om lipsit de pază.
Şi-n ochi spre inimă deschisă cale –
Jghiab cristalin al lacrimii curate,
N-a fost o cinste-atunci să mă prăvale,
Iar vouă, cu un scut ce scânteiază,
Săgeata nici măcar să v-o arate…