Vorbind cu surzii

«Alice este surprinsă, dă conţinutul paharului pe gât fără să ciocnească, se uită în ochii lui ca şi cum l-ar vedea pentru prima dată, apoi întinde paharul să-i fie umplut. Nu mai tremură, dar îşi întinde cămaşa bărbătească pe care o poartă ca să-şi acopere genunchii. La al treilea pahar, cum el îl ţine în dreptul unei raze de soare, ca să se joace cu culorile proiectate pe perete, ea, din proprie iniţiativă, ciocneşte cu el paharul, îl dă pe gât la fel de repede şi se înmoaie brusc, îl priveşte cu dragoste, cu o căldură fără nici un comentariu ascuns, fie el erotic sau matern.» ~ fragment din romanul “Vorbind cu surzii”, de Vlad T. Popescu

1.
Fluturele zboară dezordonat în conul de lumină format de razele soarelui care pătrund printr-o fereastră înaltă. Pentru o clipă, pare singura fiinţă vie rămasă pe pământ, apoi în conul de lumină se ridică fuiorul de fum al lumânării ţinute în mână de preotul transfigurat şi transpirat care, după ce inspiră adânc, descoperind parcă lumina orbitoare, reia slujba, spărgând tăcerea.

Şi rosteşte cuvintele clar, nu trebuie să cunoşti liturghia ca să înţelegi ce spune, semn că este sigur pe harul cu care a fost investit.
Dincolo de conul de lumină, în penumbră, credincioşii ascultă slujba. Bătrânele, îngenuncheate pe pernuţele uzate de atâta folosire, îngână cuvintele preotului, bărbaţii, cu aer de muncitori forestieri, stau comod cu fundul pe călcâie, se sprijină în pumnii strânşi şi privesc podeaua încremeniţi. Câţiva turişti se foiesc, neobişnuiţi cu poziţia pe care au adoptat-o din respect pentru cei din jur, pe care-i privesc curioşi. Ochii lor fug de la preot la frescele afumate, la icoanele catapetesmei, la fluturele care, continuându-şi zborul, iese din conul de lumină şi se aşează pe umărul unui bărbat în haină de piele. O femeie în blugi, o frumuseţe trecută, pare a fi singura care a remarcat alegerea fluturelui şi zâmbeşte.
Nu pentru zâmbetul ei nepotrivit este privită cu spaimă de stareţă, ci pentru legătura apărută în plan astral între moaştele Sfântului şi ea, pentru atenţia pe care i-o acordă şi îngerul bisericii, în ciuda faptului că ea nu „vede” nimic.
Corul măicuţelor acoperă brusc glasul preotului. Drepte, mândre, cu cărţile de rugăciune în mâini, mai toate tinere şi cu ochelari, seamănă între ele doar pentru cel care nu are răbdarea să le analizeze trăsăturile, privirile triste sau jucăuşe, mâinile muncite sau extrem de delicate. [ Cand aveti timp, cititi aici tot romanul, prin generozitatea autorului insusi, Vlad T. Popescu ]