«Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis.» ~ Mihai Eminescu, “Geniu pustiu”

Chiar nu mă interesează ce spun detractorii săi, iar pe critici îi citesc, dar nu-mi vor schimba părerea; pentru mine, Salvador Dali rămâne un mare şi incontestabil Talent. Pustiu sau nu (de gustibus), geniul său este, categoric, unul extrem de palpabil.

“Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia.”

Un Dadaism dus la extrem: deformările uneori hidoase, hipertrofiile patologice, distorsiunile aproape schizofrenice, o “realitate” ilogică, la limita superioară a atrocităţii, imaginaţia maladivă şi intervenţia brutală se dovedesc de bun augur pentru Salvador.

Excelent desenator, un răzvrătit excentric, ne place – ori nu – să admitem, a devenit unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai suprarealismului. Nu spun că este cel mai important, dar cel mai vizibil – cu siguranţă. Mai bine las realitatea să vorbească de la sine:

1. Aruncaţi o privire prin muzeul din Figueres.
2. Clic pe imaginea alăturată pentru a urmări un excelent montaj:
o succesiune cronologică a picturilor Maestrului realizată de ALFredo in 2007.
Coloana sonoră: “Eugenio Salvador Dali” Grupo Mecano.

Întrebarea zilei: mai degrabă geniu, mit* sau paranoia?
*mit, aici inclusiv cu înţelesul de “produs de marketing”

ADDENDA: Iniţial mi-am propus să ilustrez fiecare comentariu cu câte un tablou semnat Dali, apoi m-am răzgândit. Voi pune citate.