«O Rosalind! these trees shall be my books
And in their barks my thoughts I’ll character.
————————–
Oh, Rosalinda! copacii ăştia-mi vor fi cărţi
Şi-n scoarţa lor încrusta-voi gândurile mele.» ~ William Shakespeare, “As You Like It”
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi “Apelul” lansat, iniţial, în urmă cu vreo 10 luni şi reluat în iulie 2010:
Iubiţi-vă pe cactuşi, alături de toate comentariile şi indignările de la vremea aceea!
Se răsuceşte Darwin în mormânt dacă vede ce s-a ales de transformismul definit de el; de la cactuşii de pe coasta răsăriteană (mediteraneană), am ajuns undeva în centrul Peninsulei Iberice, la platanii seculari din Aranjuez, nu foarte departe de Madrid. Jardín de la Isla e o minunăţie de parc cu fântâni şi statui reprezentând celebre personaje mitologice, dar şi cu o alee de vreo 500 de metri adumbrită de plátanos de sombra. Grădinile publice sunt destinate să ofere mediul propice unei plimbări plăcute şi reconfortante, alteori romantice şi misterioase, cel puţin din punctul meu de vedere. La începutul toamnei trecute hoinăream cu gândurile aiurea prin parcul din oraşul care ni i-a dăruit, printre mulţi alţii, pe mai cunoscuţii: Fernando Baquero Álamo, Juan Carlos Canales, Luis Gómez Baquero, Manuel Saavedra Roca, precum şi pe Eduardo López Bago, Miguel Granados şi Alex Martínez Redondo, când, brusc, am fost de-a dreptul oripilat de imaginea grotescă apărută în faţa ochilor:
©2010~D.C. (Clic pe foto pentru a vedea detaliul la dimensiunea maximă)
Nu mi-am închipuit vreodată că în Spania anului de graţie 2010 trăiesc atâţia iubitori ai lui Shakespeare care confundă parcul menţionat mai sus cu Pădurea Ardenilor şi, după modelul Orlando, îşi scrijelesc amorurile sublime pe răbojul arborilor cuminţi şi nevinovaţi.
Cu mulţi ani în urmă, când exPreşedintele a strigat “măi animalule!” nu cred că se adresa unui ziarist, ci pitecantropilor care mutilează fără milă trunchiurile falnice ale plantelor dătătoare de oxigen, de pildă: … ionela + iliuţă … c + d … mire + david … h + b … matuska + jose … luis + gloria … stalin (!) … nina şi alţii … (Clic pe linkuri pentru a vedea înfricoşătoarele imagini) Mai cred că asta (Clic) seamănă cu imaginea plăgii împuşcate din creierele voastre găunoase, măi necuvântătoarelor!
Am încălcat din nou, intenţionat, regula elementară de a vă scrie prenumele cu majusculă, pentru că nu meritaţi. Nu invoc aici urgia divinităţii împotriva voastră, dar vă doresc ca până la sfârşitul zilelor să staţi spânzuraţi cu capetele în jos de vreo creangă mai viguroasă şi – care cum trece – să vă mai cresteze câte o înjurătură pe obrajii voştri îngroşati de atâta tembelism feroce.
Nu cred că lui Ion Pillat i-a trecut vreo clipă prin minte că ar putea să-şi taie frumoasele versuri în coajă de copac:
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.
Fântâna unde vin cu vasele de-aramă
Cadânele să-şi ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e – ţi-o spun – şi dorul meu – ia seamă –
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corăbii în amurg… Şi piere zi şi an;
Dar aplecat uşor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl văd în umbră de platan.
Sunt zile sau sunt ani de când pe ţărmul mării,
În limpezimi adânci fântâna l-a închis?
Platanii tot foşnesc, şi nu-l pot da uitării
Murmurul de pârâu rostogolit prin vis…
… atâta indignare pentru un gest străvechi?! O, Sire, îndurare, doar iubirea e nepieritoare…
Rosalinda și Orlando nu sunt, oare, urmași acelor… pitec… ? iertare cer pentru-acest gand păgân, dar altul se întraba sfios;
pe un copac cum ar fi ramas crezul de dragoste al lui Silviu murmurat pios?
pios? sfios?
o, nu! — SUBLIM!! – ”caci” ce inseamn-a fi indragostit ?
cu reverență mă retrag șii caut scrijeliii pe carte cu foi subtriri nascute dintr-o scoarță…