Dacă aş fi un serios adept al metempsihozei, cu siguranţă aş băga mâna în foc că o simpatică Madame Simone Antonesco, contemporană cu Eminescu, s-a reincarnat după un secol în Simona Antonescu de astăzi, doamna care suferă de dorul României de altădată şi brodează, cu mult har, poveşti adevărate care înlesnesc tuturor fiilor risipitori o foarte credibilă reîntoarcere acasă.
În altă ordine de idei, încă nu m-am lămurit dacă doamna Simona Antonescu este mai întâi scriitor şi abia apoi artist plastic sau viceversa: “Tabloul” Bucureştiului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea transmite o valoroasă imagine de puritate sufletească, zugrăvită în culori senine şi simple. Literatoarea noastră, aidoma maestrului Nicolae Grigorescu (care are locul său bine definit în naraţiune), îşi propune să ocrotească această imagine astfel încât să nu fie asasinată de vreo vitregie a timpului.
Despre ţările române în secolele tulburi şi începuturile României moderne au scris, de la Nicolae Iorga încoace, mulţi şi distinşi istorici; din punctul meu de vedere, cel al cititorului de pe stradă, e de preferat o perspectivă prietenoasă, o aşa-zisă “istorie mică”, mai puţin ştiinţifică, neîncorsetată în date, surse şi fapte majore. Evocarea cotidianului prin faptul divers, surprins pe plăcile de cristal prin obiectivul aparatului de fotografiat de care Franz Mayer este atât de mândru şi ataşat, este mai vie şi te ajută să percepi acea epocă într-o culoare şi o lumină mult mai umane.
Fotograful Curţii Regale este o carte de istorie oarecum romanţată a admirabilului început de împrospătare a atmosferei, într-o perioadă când încă puteai simţi prin Bucureşti aromele orientale ale precursorilor bizantini. În ciuda criticilor, perioada de aproape o jumătate de veac în care Carol I a fost domnitor şi apoi regele României a însemnat enorm pentru includerea ţării în Europa modernă. Atât monarhul, cât şi Regina Elisabeta, provenind din familii germane cu vechi tradiţii, au reuşit să pună România pe propriile-i picioare printr-o muncă perseverentă, dovedind obiectivitate în acţiuni, dar şi infinită răbdare şi multă înţelepciune.
«Pregătirea cafelei de dimineaţă nu putea fi lăsată pe mâna bucătăresei (…)»
De la tabietul pregătirii «licorii celei simandicoase» personal de săsoaica doamnă Mayer şi până la cele câteva episoade în care este descrisă prezenţa României, sub patronajul direct al Reginei Elisabeta, la Expoziţia Universală de la Paris din 1889 şi un succint inventar al premiilor şi distincţiilor primite de participanţii români, în cele 370 de pagini ale cărţii găsim de toate pentru toţi:
Viaţa şi migraţia saşilor din Mediaş după alipirea Transilvaniei la Imperiul Austro-Ungar, Arcul de Triumf ridicat la repezeală de primărie în cinstea Armatei Române «la porţile oraşului, chiar în capul Podului Mogoşoaiei», greci, evrei, armeni, negustorie cu măsline, cu cafea, domnişoare emancipate, ziarul “Timpul” şi Ioan Slavici, primarul Pake-Protopopescu, măgari, cai, Şcoala Centrală de Fete, Castelul Peleş, tramcar, familia regală şi suita reginei, pictorul Nicolae Grigorescu, croitorese, sacagii, cucoane, servitoare, soldaţi, rudari, lăutari, Turnul Eiffel şi multe alte detalii aproape invizibile ochiului uman, dar perceptibile cu celelalte simţuri – şi, toate acestea imortalizate în tot atâtea fotografii care îşi găsesc locul în vitrina atelierului din Piaţa Teatrului.
Tributar ideii că esenţele tari se păstrează în flacoane mici, cred, la rândul meu, că toată esenţa poveştii este concentrată în 8 rânduri din carte:
«Ca şi cum toată strada, împreună cu mahalalele din jur, veneau din când în când să lase câte o amintire pe fetrul aşezat în vitrină. Treceau, iscăleau, apoi îşi vedeau de drumurile lor mai mult sau mai puţin şerpuite. Se mai întorceau sau nu. Îşi păstrau fotografiile sau nu. Şi Franz înţelese că trebuie să clădească această vitrină cu responsabilitate, de vreme ce, în jurul său, oamenii aflau uneori prea târziu importanţa unei clipe pe care aparatul său o făcuse nemuritoare.»
Aici, în faţa acestei vitrine, a citit Simona Antonescu poveştile încântătoare în privirile vii ale personajelor sale şi şi-a propus să le transmită mai departe.
Nu mulţi scriitori contemporani s-au dedicat cu atâta migală, pasiune pentru detalii şi profesionalism epocii de început a României moderne; Simona Antonescu şi profesoara Ioana Pârvulescu, laureată a Premiului Uniunii Europene pentru literatură, sunt două doamne de onoare ale Literaturii române de calitate, îndrăgostite ireversibil de ultima parte a secolului al XIX-lea şi contribuţia românească la definirea atmosferei boeme a Belle Époque-ului european.
Drum bun, Simona Antonescu, pe calea spinoasă a scriiturii eclatante! Începutul este mai mult decât promiţător.