Repausum

4 thoughts on “Repausum”

1. Moartea lui Fulger
   de George Coşbuc

   În goana roibului un sol,
   Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
   Răsare, creşte-n zări venind,
   Şi zările de-abia-l cuprind,
   Şi-n urmă-i corbii croncănind
   Aleargă stol.

   El duce regelui răspuns
   Din tabără. Şi ţine-ascuns
   Sub straiul picurând de ploi
   Pe cel mai bun dintre eroi –
   Atâta semn de la război,
   Şi-a fost de-ajuns!

   Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
   L-a fulgerat un braţ hain!
   De-argint e alb frumosu-i port,
   Dar roş de sânge-i albul tort,
   Şi pieptul gol al celui mort
   De lănci e plin.

   Sărmanul crai! Când l-a văzut
   Şi, când de-abia l-a cunoscut,
   Cu vuiet s-a izbit un pas
   De spaimă-n lături şi-a rămas
   Cu pumnii strânşi, fără de glas,
   Ca un pierdut.

   Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
   Şi pe-un voinic ce cuteza
   Să-nalţe dreapta lui de fier
   Să prindă fulgerul din cer?
   Cum pier mişeii dacă pier
   Cei buni aşa?

   Dar mâne va mai fi pământ?
   Mai fi-vor toate câte sunt!
   Când n-ai de-acum să mai priveşti
   Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
   De dragul cui să mai trăieşti,
   Tu soare sfânt?

   Dar doamna! Suflet pustiit!
   Cu părul alb şi despletit
   Prin largi iatacuri alerga,
   Cu hohot lung ea blestema,
   Şi tot palatul plin era
   De plâns cumplit.

   La stat şi umblet slabă ce-i!
   Topiţi sunt ochii viorei
   De-atâta vaiet nentrerupt,
   Şi graiul stins şi-obrazul supt
   Şi tot vestmântul doamnei rupt
   De mâna ei!

   – “De dorul cui şi de-al cui drag,
   Să-mi plângă sufletul pribeag,
   Întreagă noaptea nedormind,
   Ca s-aud roibii tropotind,
   Să sar din pat, s-alerg în prag,
   Să te cuprind!

   Nu-l dau din braţe nimănui!
   Închideţi-mă-n groapa lui –
   Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
   Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
   O, du-i cu tine, drag odor,
   O, du-i, o, du-i!

   Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
   N-ai glas de vifor, să jeleşti;
   N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
   N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
   Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
   Să-l încălzeşti!

   Şi tu, cel spre bătăi aprins,
   Acum eşti potolit şi stins!
   N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
   Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi –
   Râdeai de moarte prin bătăi,
   Dar ea te-a-nvins.

   Pe piept, colac de grâu de-un an,
   Şi-n loc de galben buzdugan,
   Făclii de ceară ţi-au făcut
   În dreapta cea fără temut,
   Şi-n mâna care poartă scut
   Ţi-au pus un ban.

   Cu făclioara, pe-unde treci,
   Dai zare negrilor poteci
   În noaptea negrului pustiu,
   Iar banu-i vamă peste râu.
   Merinde ai colac de grâu
   Pe-un drum de veci.

   Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
   Deplin armat, ca-n ceruri sus
   Să fii întreg ce-ai fost mereu,
   Să tremure sub pasu-ţi greu
   Albastrul cer, la Dumnezeu
   Când vei fi dus.

   Miraţi şi de răsuflet goi,
   Văzându-ţi chipul de război,
   Să steie îngerii-nlemnit;
   Şi, orb de-al armelor sclipit,
   S-alerge soarele-napoi
   Spre răsărit!…

   Iar când a fost la-nmormântat,
   Toţi morţii parcă s-au sculat
   Să-şi plângă pe ortacul lor,
   Aşa era de mult popor
   Venit să plângă pe-un fecior
   De împărat!

   Şi popi, şirag, cădelniţând
   Ceteau ectenii de comând –
   Şi clopote, şi plâns, şi vai,
   Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
   Şi sfetnici, şi feciori de crai,
   Şi nat de rând.

   Şi mă-sa, biata! Cum gemea
   Şi blestema, şi se izbea
   Să sară-n groapă: – “L-au închis
   Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
   Să mă deştept plângând din vis,
   Din lumea mea!

   Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
   Ce urmă, peştii-n apa lor?
   Să fii cât munţii de voinic,
   Ori cât un pumn să fii de mic,
   Cărarea mea şi-a tuturor
   E tot nimic!

   Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
   Părere-i tot dacă socoţi –
   De mori târziu ori mori curând,
   De mori sătul, ori mori flămând,
   Totuna e! Şi rând pe rând
   Ne ducem toţi!

   Eu vreau cu Fulger să rămân!
   Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
   M-a duşmănit trăind mereu
   Şi-a pizmuit norocul meu!
   E un păgân şi Dumnezeu,
   E un păgân.

   De ce să cred în el de-acum?
   În faţa lui au toţi un drum,
   Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
   Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
   Credinţa-i val, iubirea vânt
   Şi viaţa fum!

   Şi-a fost minune ce spunea!
   Grăbit poporul cruci făcea
   De mila ei, şi sta-ngrozit. –
   Şi-atunci un sfetnic a venit
   Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
   Privind la ea.

   Un sfânt de-al cărui chip te temi
   Abia te-aude când îl chemi:
   Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
   Născut cu lumea într-un ceas,
   El parcă-i viul parastas
   Al altor vremi.

   Şi sprijin pe toiag cătând
   Şi-ncet cu mâna ridicând
   Sprâncenele, din rostu-i rar,
   Duios cuvintele răsar:
   – “Nepoată dragă! De-n zadar
   Te văd plângând.

   De cum te zbuciumi, tu te stingi
   Şi inima din noi o frângi –
   Ne doare c-a fost scris aşa,
   Ne dori mai rău cu jalea ta:
   De-aceea, doamnă, te-am ruga
   Să nu mai plângi.

   Pe cer când soarele-i apus,
   De ce să plângi privind în sus?
   Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
   Să vezi pământul pe-unde treci!
   El nu e mort! Trăieşte-n veci,
   E numai dus.

   N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
   Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
   Că de copil eu m-am luptat
   În rând cu Volbură-mpărat
   Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
   Ca ţara lui.

   Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
   Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
   Ei şi-au plinit chemarea lor
   Şi i-am văzut murind uşor;
   N-a fost nici unul plângător,
   Că viaţa-i fum.

   Zici fum? O, nu-i adevărat.
   Război e, de viteji purtat!
   Viaţa-i datorie grea
   Şi laşii se-ngrozesc de ea –
   Să aibă tot cei laşi ar vrea
   Pe neluptat.

   De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
   Aşa se-ntreabă cei mişei.
   Cei buni n-au vreme de gândit
   La moarte şi la tânguit,
   Căci plânsu-i de nebuni scornit
   Şi de femei!

   Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
   Şi-a morţii lege n-o căta!
   Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
   Dar dacă mor, ce grijă porţi?
   Mai simte-n urmă cineva
   Că ei sunt morţi?

   Dar ştiu un lucru mai pe sus
   De toate câte ţi le-am spus:
   Credinţa-n zilele de-apoi
   E singura tărie-n noi,
   Că multe-s tari cum credem noi
   Şi mâine nu-s!

   Şi-oricât de amărâţi să fim
   Nu-i bine să ne dezlipim
   De cel ce vieţile le-a dat! –
   O fi viaţa chin răbdat,
   Dar una ştiu: ea ni s-a dat
   Ca s-o trăim!

   Ea n-a mai plâns, pierdut privea
   La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
   Şi n-a mai înţeles ce-a zis
   Şi nu vedea cum au închis
   Sicriul alb – era un vis
   Şi ea-l trăia.

   Senini de plânset ochii ei,
   Vedea bărbaţi, vedea femei,
   Cu spaimă mută-n jur privea.
   Din mult nimic nu-nţelegea;
   Şi să muncea să ştie ce-i.
   Şi nu putea.

   I-a fulgerat deodată-n gând
   Să râdă, căci vedea plângând
   O lume-ntreagă-n rugăciuni. –
   “În faţa unei gropi s-aduni
   Atâta lume de nebuni!
   Să mori râzând…

   Şi clopotele-n limba lor
   Plângeau cu glas tânguitor;
   Şi-adânc, din bubuitul frânt
   Al bulgărilor de pământ,
   Vorbea un glas, un cântec sfânt
   Şi nălţător:

   “Nu cerceta aceste legi,
   Că eşti nebun când le-nţelegi!
   Din codru rupi o rămurea,
   Ce-i pasă codrului de ea!
   Ce-i pasă unei lumi întregi
   De moartea mea!

2. El Zorab
   de George Coşbuc

   La paşa vine un arab,
   Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
   – “Sunt, paşă, neam de beduin,
   Şi de la Bab-el-Manteb vin
   Să vând pe El-Zorab.

   Arabii toţi răsar din cort,
   Să-mi vadă roibul, când îl port
   Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
   Mi-e drag ca ochii mei din cap
   Şi nu l-aş da nici mort.

   Dar trei copii de foame-mi mor!
   Uscat e cerul gurii lor;
   Şi de amar îndelungat,
   Nevestei mele i-a secat
   Al laptelui izvor!

   Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
   O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
   Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
   Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
   Dă-mi numai cât socoţi!

   El poartă calul, dând ocol,
   În trap grăbit, în pas domol,
   Şi ochii paşei mari s-aprind;
   Cărunta-i barbă netezind
   Stă mut, de suflet gol.

   – “O mie de ţechini primeşti?
   – “O, paşă, cât de darnic eşti!
   Mai mult decât în visul meu!
   Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
   Aşa cum îmi plăteşti!

   Arabul ia, cu ochii plini
   De zâmbet, mia de ţechini –
   De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
   De-acum vor fi şi ei bogaţi,
   N-or cere la străini!

   Nu vor trăi sub cort în fum,
   Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
   Nevasta lui se va-ntrema;
   Şi vor avea şi ei ce da
   Săracilor de-acum! –

   El strânge banii mai cu foc,
   Şi pleacă, beat de mult noroc,
   Şi-aleargă dus d-un singur gând,
   Deodată însă, tremurând,
   Se-ntoarce, stă pe loc.

   Se uită lung la bani, şi pal
   Se clatină, ca dus de-un val,
   Apoi la cal priveşte drept;
   Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
   S-apropie de cal.

   Cuprinde gâtul lui plângând
   Şi-n aspra-i coamă îngropând
   Obrajii palizi: – “Pui de leu,
   Suspină trist. Odorul meu,
   Tu ştii că eu te vând!

   Copiii mei nu s-or juca
   Mai mult cu frunze-n coama ta,
   Nu te-or petrece la izvor:
   De-acum smochini, din mâna lor,
   Ei n-or avea cui da!

   Ei nu vor mai ieşi cu drag
   Să-ntindă mâinile din prag,
   Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
   Ei nu vor mai ieşi râzând
   În calea mea şirag!

   Copiii mei cum să-i îmbun
   Nevestei mele ce să-i spun,
   Când va-ntreba de El-Zorab
   Va râde-ntregul neam arab
   De bietul Ben-Ardun!

   Raira, tu, nevasta mea,
   Pe El-Zorab nu-l vei vedea
   De-acum, urmându-te la pas,
   Nici în genunchi la al tău glas
   El nu va mai cădea!

   Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
   N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
   Pe urma unui şoim uşor
   Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
   Nu-i vei pofti: Drum bun!

   Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
   Ardun al tău în alb vestmânt;
   Şi ca să simţi sosirea lui
   Mai mult de-acum tu n-o să pui
   Urechea la pământ!

   O, calul meu! Tu, fala mea,
   De-acum eu nu te voi vedea
   Cum ţii tu nările-n pământ
   Şi coada ta fuior în vânt,
   În zbor de rândunea!

   Cum mesteci spuma albă-n frâu,
   Cum joci al coamei galben râu.
   Cum iei pământul în galop
   Şi cum te-aşterni ca un potop
   De trăsnete-n pustiu!

   Ştia pustiul de noi doi
   Şi zarea se-ngrozea de noi –
   Şi tu de-acum al cui vei fi?
   Şi cine te va mai scuti
   De vânturi şi de ploi?

   Nu vor grăi cu tine blând,
   Te-or înjura cu toţi pe rând
   Şi te vor bate,-odorul meu,
   Şi te-or purta şi mult, şi greu;
   Lăsa-te-vor flămând!

   Şi te vor bate,-odorul meu,
   Să mori tu, cel crescut de noi!…
   Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
   Dar fără cal eu ce să fac:
   Dă-mi calul înapoi!

   Se-ncruntă paşa: – “Eşti nebun?
   Voieşti pe ianiceri să-i pun
   Să te de-a câinilor? Aşa!
   E calul meu, şi n-aştepta
   De două ori să-ţi spun!

   – Al tău? Acel care-l crescu
   Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
   De dreapta cui ascultă el,
   Din leu turbat făcându-l miel?
   Al tău? O, paşă, nu!

   Al meu e! Pentru calul meu
   Mă prind de piept cu Dumnezeu –
   Ai inimă! Tu poţi să ai
   Mai vrednici şi mai mândri cai,
   Dar eu, stăpâne, eu?

   Întreagă mila ta o cer!
   Alah e drept şi-Alah din cer
   Va judeca ce-i între noi,
   Că mă răpeşti şi mă despoi,
   M-arunci pe drum să pier.

   Şi lumea te va blestema,
   Că-i blestem făptuirea ta!
   Voi merge, paşă, să cerşesc,
   Dar mila voastră n-o primesc –
   Ce bine-mi poţi tu da?

   Dă paşa semn. – “Să-l dezbrăcaţi
   Şi binele în vergi i-l daţi!
   Sar eunucii, vin, îl prind –
   Se-ntoarce-arabul răsărind
   Cu ochii îngheţaţi…

   El scoate grabnic un pumnal,
   Şi-un val de sânge, roşu val
   De sânge cald a izvorât
   Din nobil-încomatul gât,
   Şi cade mortul cal.

   Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
   Se trag spahiii-ncremeniţi.
   Şi-arabul, în genunchi plecat,
   Sărută sângele-nchegat
   Pe ochii-nţepeniţi.

   Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
   Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
   – “Te-or răzbuna copiii mei!
   Şi-acum mă taie, dacă vrei,
   Şi-aruncă-mă la câini!

4. Adică, Și-a cam băgat picioarele… 😀

Comments are closed.