Poezia este struna, iar cititorul e cutia de rezonanta. Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/ suflete, altele in mai putine.
Am intalnit acum trei zile, in spatiul virtual, un venerabil domn care – cu prea multa modestie – isi iscaleste scriitura: ion untaru (daca domnia sa prefera minusculele, am sa-i respect si eu, aici, optiunea). Poeme haiku, sonete, versuri cu rima, masura si ritm, altele complet libere, poeme in proza, proza umoristica si nu numai atat.
Citindu-i cateva dintre poeme, mi-a venit in minte o scurta poveste moralizatoare:
Cu mai bine de un mileniu in urma, intr-un stravechi regat, suveranul a ales odata un om bun si un om rau, ambii de buna-credinta. Omului bun i-a spus: „Du-te si gaseste un om rau.” Omul bun a cautat ani in sir, dar nu a reusit sa gaseasca niciun om rau. Apoi, regele i-a spus omului rau: „Du-te si gaseste un om bun.” Omul rau a cautat in lungul si in latul regatului fara succes, nu a gasit niciun om bun. Din acele vremuri indepartate se spune despre noi ca vedem asa cum suntem, ca vedem doar ceea ce asteptam sa vedem…
Nu este si cazul onorabilului domn Untaru. Pentru domnia sa nu e valabila invatatura generalizatoare de mai sus; se pare ca are capacitatea de a privi dincolo de fiinta, de a percepe concretul si altfel decat prin intermediul cunoasterii senzoriale. Si nu spun eu acest lucru; o dovedeste – cu prisosinta – usurinta cu care trece (ca un talentat tenor) de la un registru la altul: Domnul Liszt, Padurea nebuna, O carte, Imposibila intoarcere, Bacoviana, Noaptea de Inviere, Tacere, Calatorul insetat, Lumea se schimba ~ ca sa exemplific doar cu cateva dintre titlurile poeziilor care mi-au placut in mod deosebit.
Voi incerca, pana joia viitoare, sa pregatesc un mini-interviu cu domnul Ion Untaru. Sunt convins ca are multe (si interesante) lucruri sa ne spuna. Pana atunci va invit sa va delectati cu o parte dintre realizarile literare ale domniei sale: 16 haiku-uri oferite drept comentariu la un articol din 6 august, 89 de poeme gazduite prin amabilitatea PoemHunter.com, cartea electronica 32 poems of ion untaru – un proiect inceput in 2009, nefinalizat inca.
Propunerea saptamanii:
Bacoviană
de ion untaru
Priveşte iubito cum plouă
În munţi, printre brazi, pe poteci
Cu boabe şi struguri de rouă
Iar mâinile noastre sunt reci
De-o mie de ani plouă-ntruna
Şi mările nu s-au umplut
Iar viforul curge ca runa
Prin suflete de împrumut
Şi gem cimitire de apă
Iar ploaia ne-nchide prin case
Să nu vedem noaptea cum sapă
Pământul din care ies oase
Priveşte iubito cum plouă
Ca-n moarte cu somnul de veci
Să nu ne mai plângem, că nouă
De ploaie, ni-s mâinile reci!
Am respectat grafia si punctuatia originale.
Conform obiceiului impamantenit, va imbii sa comentati, sa completati si chiar sa dialogati cu autorul.
Versurile acestea rasuna (chiar) si in mintea unui inginer. De mult nu am mai citit ceva asa frumos. Toata stima pentru dl. Untaru.
Asteptam cu nerabdare interviul 🙂
Sunt placut impresionata de activitatea d-lui untaru si voi citi si alte poeme de-ale sale pe siturile pe care mi le-ati indicat. Imi permit sa remarc nu numai atmosfera bacoviana din acest poem ci si o oarecare tristete si sugestie a mortii care imi aminteste de unul dinre poetii mei preferati, Emil Botta, care desigur, nu-i stirbeste originalitatea si valoarea.
O poezie desavarsita, felicitari pentru descoperirea ei si pentru ca ne-ati delectat si pe noi cu ea, Bacoviana!
Priveste cum ninge, iubito,
Ninsoarea fosneste la geam,
Pisoiul pe brate adoarme-mi
Caci eu nu mai sunt cum eram.
Priveste cum ninge, iubito,
Cu fulgi, ca banuti argintii,
Cand renii tacuti se adapa
Din aplele cerului, vii.
Priveste, sau nu mai privi,
Caci toate in jur imi sunt altfel
Si toate se vor re-numi.
Geniala ideea de a promova mintile stralucite ale Romaniei, care adesea sunt uitate pe ultimul raft – acolo unde rareori mai stergem praful. Succes in initiativa de a mai descreti mintile compatriotilor nostri, atat de involburate de criza economica actuala dar si de alte (tot felul de) crize.
Domnul Untaru cred ca are imagini frumoase in poezie si dovedeste ca domina ritmul si rima. Totusi, parca lipseste un fel de aer tare de creatie originala ( e mai greu in haiku deoarece genul in sine e destul de restrictiv). Bacoviana are si ea unele parti pe care le citesc mai greu, cum ar fi:
ploua cu struguri de roua (?),
dupa aceea, ploaia aceasta de “roua”,care se presupune ca e delicata, nu se asociaza cu viforul (desigur ca nu e vorba de ploaie si de vifor in sens propriu, dar totusi conventia metaforica cere sa existe o corespondenta, nu?),
sau noaptea sapand pamantul, care iarasi nu ma lumineaza asupra viziunilor poetului.
Perceptia mea negativa poate sa fie si pentru ca mie imi place mult ploaia si pentru mine semnifica viata, promisiunea rodului, purificarea. Cand vorbim de ploaie mai curand aud rapsodia picaturilor. Este ca si cum te-ar cauta Dumnezeu la fereastra. Poate de aceea nu inteleg bine aceasta poezie si poate nici pe bacovieni. Astept cu interes sa citesc interviul.
“Între a urca şi a coborî, nu mai există alt orizont la care să ne căutăm adăpostul. Fiecare dintre noi se dă cuiva sub ascultare. Şi sluga aceluia suntem. Conştienţi sau nu, însă de bunăvoia noastră.
Din acelaşi izvor nu curge şi apă dulce şi apă amară.”
Ion Untaru, “Tot mai mult intuneric”
Mi-au atras atentia aceste idei din fragmentul de proza al Domniei Voastre si mi-au placut, desi nu sunt in totalitate de aceeasi parere; daca imi permiteti sa ma si exprim de ce:
intre a urca si a cobori ne putem adaposti in “evaziune” unde suntem liberi sa cotrobaim, chiar si pe orizontala, chiar si piezis, descoperind, cunoscandu-ne (pe noi insine) ceea ce poate insemna mai mult decat a urca sau a cobori, poate insemna un “pas” care sa le includa pe amandoua… a cobori poate foarte bine sa insemne a patrunde in profunzime… ceea ce insemna, de fapt, un urcus…
Si mai cred ca din acelasi izvor curge de fiecare data apa pe care vrem sa o bem…
Cu aleasa pretuire,
Dl. Mihai,
Vă mulţumesc pentru aprecieri. Toţi avem de învăţat câte ceva de la Bacovia. Moda vine, moda trece, patriarhii rămân.
Mariana,
Îndatorat pentru comentariu.Cred că ne-am mai întâlnit pe biz sau in altă parte. Numele dtale îmi este cunscut. Cu prietenie,
Ancuş,
Mulţumesc foarte mult pentru căldura acestui comentariu de suflet. Dacă ni se mai iveşte ocazia şi Ziaruldela5 ne mai oferă găzduire, voi mai postea cu plăcere şi altele. Să ai parte de o săptămână însorită. La propriu şi la figurat.
Nuşa,
Eşti o poetă formată, comentariul dtale răspunde celor mai înalte exigenţe ale unei poezii bune în adevăratul sens al cuvântului. Sunt convins că scrii de multă vreme, ai mâna formată şi ai publicat sub un alt nume. Doresc să citesc poeziile dtale. Cu prietenie,
Oana,
Recunoscător dlui Dan Costinaş care m-a descoperit. Cred că poetul trebuie să ducă o viaţă retrasă (dar ancorat în vreme) şi smerită.
Poartă lumea pene, pălării
Orice avion e o fofează
Poeţii sunt ca nişte florării,
De care nimeni nu se mai interesează!
Cu toată gratitudinea,
Dlui Marin,
Vă înţeleg şi sunt de acord. O poezie odată publicată, autorul o scapă de sub control. A rupt-o din el dându-i viaţă şi gata! Nu voi interveni niciodată în apărarea poeziilor mele, dacă ele singure nu pot să facă aceasta. Dar aş vrea să precizez scurt:
– fiecare reţine din lectura clasicilor, ce i se potriveşte mai bine,
– nu mai pot reintra acum în starea pe care am parcurs-o când am scris poezia, aşa a curs. Sigur că tot ce facem noi oamenii, este perfectibil şi poezia se poate îmbunătăţi,
– Bacovia a avut anumite probleme cu sănătatea şi asta a influenţat şi starea lui psihologică, de care luăm cunoştinţă citindu-l (probleme de retenţie urinară, trebuia să poarte o sticlă ascunsă…nu mai insist),
– Şi gem cimitire de apă
Iar ploaia ne-nchide prin case
Să nu vedem noaptea cum sapă
Pământul din care ies oase
imaginea obsesivă a morţii desprinsă de mine din lecturi. Din pământ am fost făcuţi, în pământ ne vom întoarce…
– mie îmi place foarte mult ploaia, locuiesc la ţară, mi-am înjghebat în curte un adăpost de circa 1,8×1,8 metri, inalt cam tot atât (încape doar o masă şi un scaun), pereţi de plastic, acoperiş de tablă şi acolo mă refugiez când plouă. Ascult cantilena care induce o stare de reverie şi dau frâu liber imaginaţiei.
Ascult ploaia cum cade şi tac
Mă închipui singur în univers
Şi mă cuprind fiorii
Mă simt bătrân ca un copac,
Pe coaja căruia s-au iscălit,
toţi trecătorii
Mă bucur că ne-am cunoscut.
Nuşa,
Ref proză: amândoi avem dreptate numai că privim din unghiuri diferite.
– în viaţă există numai 2 drumuri pe care mergem noi oamenii:
a) – unul larg, înclinat, omul este liber să facă ce vrea, drumul te duce singur. Dar atenţie: merge numai în jos şi multă lume îl află!
b) – al doilea este de fapt o potecă, ceva mai greoaie pentru că ea urcă permanent spre vârful muntelui şi te apropie cu fiecare pas de Dumnezeu prin ascultare. Iar un al treilea nu mai există.
Din cuvintele Mântuitorului: “Cine nu adună cu mine risipeşte”, am tras concluzia că cine stă pe loc (fizic), acela de fapt coboară, risipind comoara de iubire pusă de Dumnezeu în inima lui.
– cuvintele: “Din acelaşi izvor nu curge şi apă dulce şi apă amară.” – aparţin sfântului apostol Iacov pe care le-am citat ca să-mi susţin afirmaţia din text.
Ref introspecţie, sigur că putem călători în interior încercând să ne (auto) cunoaştem cât putem mai mult. Eu locuind la ţară, sunt pensionar, mă simt cumva în spatele unei perdele sau al unei uşi care dă într-o stradă teribil de aglomerată şi gălăgioasă.
Dacă îmi permiteţi o curiozitate: Unde aţi citit episodul cu pricina?
Vă doresc din inimă toate cele bune. Domnul să vă aibă în paza Sa.
Stimate Ion Untaru,
Sunteti foarte darnic cu vorbele si cu toate acestea va multumesc pentru aprecieri.
Eu personal cred ca sunt in formare, chiar daca nu in forma 🙂 dar “bobarnacul” e bine venit si il primesc.
Raman la ideea mea ca mai exista si un “al treilea drum” prin care urci coborand si care ma fascineaza; omul este ca si un arbore, spune un intelept, cu atat mai spectacular ii infloreste coroana cu cat radacinile ii sunt mai adanci… mai “severe”…
**
Publicati in diverse “locuri”… “episodul cu pricina” l-am citit pe internet 🙂 V-am citit un pic si in publicatiile ARP, initiate de regretatul Profesor Artur Silvestri, Magul care m-a initiat in ale scrisului… In acele reviste mai sunt inca… de gasit. Domnul Profesor mi-a publicat volumul de debut “Livada cu dragoste”,
Multumesc pentru interes si vorbele bune.
Cu pretuire,
Nusa Ilisie
Domnului Untaru,
Referitor la ploaie:
de fiecare data cand ploua, nu numai ca imi place sa (o) ascult, dar imi place sa fiu in ea,
“sa plou”, insusindu-mi-o, transformand-o intr-o stare atemporala, la care revin, din care revin… atunci cand vreau, cand simt nevoia… un fel de “ploaie universala” cum asa de profund spunea Profesorul Artur Silvestri…
Nuşa,
Sigur că da. Ploaia mai semnifică purificare (la propriu, la figurat), putere, promisiune de germinaţie, predispune la visare. Personal îmi place să mă plimb prin ploaie. Şi fără umbrelă. Not unlimited, of course. Bucuros de cunoştinţă.