Toţi sunt egoişti şi se gândesc numai la ei înşişi. Doar eu mă gândesc la mine.
Sunt într-o mare criză de timp. Azi în niciun caz şi cred că nici mâine. Aş citi/merge la teatru etc. dar nu am când. Muncesc enorm. Dacă ar avea ziua măcar 25 de ore. Am uitat; la câte am pe cap. Nu se poate, a trecut deja atâta timp? Doar ştii cât suntem de ocupaţi 24/24. Timpul zboară. Îmi pare rău, sunt aşa de prins toată săptămâna. Îmi geme agenda de cât e de încărcată. Am devenit un adevărat workaholic. Nu am timp nici să mor. Hai pa.
De câte ori pe zi, săptămână, lună, trimestru, an etc. rostiţi sau auziţi cel puţin una dintre propoziţiile de mai sus? Chiar aşa să fie? Parcă nimeni nu mai are timp de nimic.
Ştiu, e trendy şi în plus sună foarte bine, imaginea unui om excesiv de ocupat are aproape întotdeauna impact. Dacă suntem atât de ocupaţi încât nici pentru noi nu mai avem timpul minim necesar, atunci de unde să mai pretindem timp pentru ceilalţi? Cred că am devenit atât de preocupaţi de imagine, încât uităm să trăim normal.
Scria Octavian Paler: “Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta murim.” El zicea, el auzea. De două mii şi ceva de ani, toţi facem la fel: ignorăm ce ne spun părinţii, bunicii, înţelepţii. Când ne aducem aminte de cuvintele lor şi le dăm dreptate, e deja prea târziu.
În orice ţară, în orice epocă, în orice colectivitate, Timpul este cea mai de preţ investiţie. Întreaga societate (familia, colegii, prietenii, duşmanii, vecinii, trecătorii, toţi!) ar avea de câştigat dacă noi toţi am cumpăra cât mai multe acţiuni listate la Bursa Timpului; ar fi o investiţie minimă, cu rezultate spectaculoase. Am acorda mai multă atenţie tuturor celor din jur, iar lumea ar deveni cu siguranţă mai frumoasă, dar poate şi ceva mai bună.
De când începi să înţelegi ce ţi se spune şi până când mori, toată lumea ţipă la tine.
Părinţii, profesorii, popa, poliţistul, şeful, preşedintele de bloc, femeia de serviciu,
bancherul, agentul de la Fisc, infirmiera, măturătorul şi ţiganca cu flori din colţ.
Toţi vor câte ceva de la tine, toţi vor să faci ce, cum şi când îţi spun ei să faci.
Şi toate astea, pe TIMPUL tău. Timp din viaţa ta, timp pe care nimeni nu ţi-l mai dă înapoi.
Apoi te trezeşti într-o dimineaţă şi, în faţa oglinzii, te întrebi:
“Unde %&*!#@&/%(%& mi s-au dus anii ? Eu când apuc să fac ce vreau EU ? Eu când mai trăiesc ?”
Din păcate cam aşa se întâmplă: toată lumea ţipă la mine. Doar eu ţip la ceilalti. 😀