«Poetul trăieşte un soi de expansiune a universului la nivel personal, tot îndepărtându-se de un centru nelocalizabil al big-bang-ului odată cu toate poemele pe care le scrie, însoţindu-şi aceste constelaţii în drumul lor nu la infinit, ci la indefinit, purtându-le prin universurile paralele dar incidente care sunt ceilalţi oameni, ceilalţi poeţi.» ~ Chris Tănăsescu
Cu toate că astăzi e deja vineri, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După buna regulă împământenită de aproape un an, astăzi recomand o carte şi un interesant poem din ea: HERMAIA este titlul unui volum apărut în 2009 la Editura Vinea, în colaborare cu Editura Noriel Maxim şi Fundaţia Margento. Autor, poetul nonconformist Chris Tănăsescu:
e bună
o simt şi ştiu
e-o carte bună
dacă n-ar fi ea
cu paginile ei
n-ar avea loc inima mea
să crească şi să bată
totu-i tare
şi strîmt
peste tot
împrejur
dar ea-i singurul loc de-aici unde
pot azi să intru
singurul loc
unde se poate ieşi
aşa o fi-nceput şi lumea
îmi spun
aşa
începe
lumea
A Post-history Hysteria
by Chris Tanasescu translated from the Romanian by David Baker and the author, June 2009
How long have we been so utterly alone
together? We’ve been speaking the same
shifting language for twenty centuries, yet
it’s as if we’ve always needed translation:
trading traditions with others yet foreigners
to ourselves. I’ll take you home, feed you
to my land. We’ll meet there in the earth
and talk—my Daco-Roman words for hospitality
and hostile army are nearly the same.
You can be my brother in the mountains,
the two of us the only anti-Soviet
partisans in the bloodthirsty gorges,
putting out moons in our comrades’ eyes,
naming once more each moss, each dense trail.
You’ll grow up in the new Byzantine
empire, the wooden heartfelt prayer
of day and night—just like me, a solitary
fir on a barren rock-sharp wall, the kind
the shepherds around here talk and sing to
before felling when someone young and single dies.
După cum se vede, se pare că Omul stăpâneşte perfect ambele limbi.
Din păcate, aşa cum se întâmplă în mult prea multe cazuri, şi el este mai apreciat peste hotare decât “acasă”… 🙁