«Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi // Înaintând pe valurile timpului» ~ Ana Blandiana
După cum deja vă stresez la şapte zile o dată, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
Aşa cum v-aţi obişnuit de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă: MIJLOACE DE LOCOMOŢIE este neaşteptatul, dar dinamicul laitmotiv al zilei. (Clic pe Pisi…că să vedeţi poza #2)
de Călin Hera
să vezi numai cum dormeam în poziţia mea preferată
şi inevitabil te-am visat
erai mai frumoasă decât în realitate
te priveam aşa dintr-o parte zău
şi parcă-mi venea să cobor coboram
să vezi maşina parcată în curte era un Rolls-Royce
aşa că m-am grăbit să închid poarta am închis-o
şi atunci a apărut un fel de pisică
urcam repede scările până la etajul patru descuiam
încet şi intram tiptil înăuntru
erai a naibii de frumoasă aveai ochii închişi
ţi se zbătea luna sub pleoape uite-aşa
te visam când deodată m-am trezit
şi am început să scriu versuri tembele
In tren
de George Toparceanu
E larma si trenul sta gata sa plece.
Vagonul se umple de oameni straini.
Mi-e inima stransa… E sapte si zece.
Ma-ntorc la fereastra si stau ca pe spini.
Da-i, neamtule, drumul, ca n-avem rabdare!
E gata… Un suier, un repede zvon,
Si simt ca se misca cu noi… Salutare!
Trec umbre grabite pe langa vagon.
E clipa cand glasul durerilor tace.
Duc mana la frunte si ochii mi-i strang,
In suflet deodata un gol mi se face…
Da-i, neamtule, drumul, ca-mi vine sa plang!
Acum, pe de laturi, incep sa ramana
Semnale, macazuri, vagoane si fum;
Trec umbre de oameni cu steaguri in mana,
Si trenul, navalnic, s-asterne la drum.
Adio! Adio, romanitca urbe!
Adio, zadarnic si dulce trecut!
Din goana, cand trenul se-ndoaie la curbe,
Scot capul afara si lung te salut…
Orasul ramane sclipind in lumina,
Biserici si case deodata apun,
In fata le cade o verde cortina,
Si trenul alearga, alearga nebun.
Se schimba decorul privelistii sure:
Un ses, peste care trec umbre de nori…
Un drum singuratic… un colt de padure
Cu varfuri uscate si cuiburi de ciori…
In arie larga se-nvarte pamantul
Si curge-n rotire intregul teren.
Pe netede campuri ne ducem ca vantul.
Cantoanele albe se uita la tren…
Acceleratul
de George Toparceanu
Peste fagi cu varfuri sure
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin…
Din frunzisurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de pasarele…
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri…
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare…
Vine!…
Fulger negru… trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantul tuna,
Zarile de-abia-i ajung…
Parca zboara,
Parca-noata.
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata…
A trecut…
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere…
Scade-n departare…
Piere…
*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Intr-un varf de fag pitic,
Sta cu penele vulvoi
Si facand pe suparatul:
Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…
Zepeline peste piaţa Bucur-Obor
de Mircea Cărtărescu
Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii
indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere
ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
îşi suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus…
Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,
erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri “dalia” pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele “Page, Plant & sons”,
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani
întinşi pe toată bolta, şi barosani.
stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând “Picassos Last Words” şi mă
simţeam fericit
eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa
mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor
credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărţi
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile “Airplane”, în fulgii de badminton din cutiile “Double Happiness”,
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica
şi ştiam că acolo visasem primele vise
şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă
ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poşetele, cu lamele, cu uitarea
şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca nişte aisberguri
că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri
fără sfârşit
şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr
ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră
sub bluza de garofiţă
ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi
ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi
eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.
şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperişurile construcţiilor înalte
şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
“Potemkin”
şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
şi şinele de tramvai săriră în aer
şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleţi în flăcări, volume pulverizate
şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia
oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,
muşeţelul
şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
ţeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt
şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii
şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi
Stoiciu şi Krishna
şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile
şi roţile grele de metal
şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă
oscioarele tălpilor
şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina
şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care
se holbau la noi cum ne muşcam buzele,
înnebuniţi că nu ne puteam devora
şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare…
singur, fără apărare în faţa ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit şi-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
şi luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi
cu adidaşii moi.
mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea.
la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină
o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine
şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:
Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep
şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluşte şi cefalopode
lasă-mă să vieţuiesc, să dispar…
când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi
şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori
şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor
apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii
prelungi
şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
şi umerii obrajilor… ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în “Războiul stelelor”
erai ca prinţesa Lea din “Războiul stelelor”
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am ştiut că mi se mai dă o şansă
brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.
Atelajul eterogen
de Grigore Alexandrescu
Un om avînd un armăsar
Îl înhamă la jug
C-o vită de măgar
Şi cu un bou de plug.
Boul fiind sacat,
La un picior rănit,
Măgarul nenvăţat
Şi prea rău nărăvit,
Stăpînul lor, din car,
Striga, plesnea-n zadar;
Calul se asvîrlea,
Dar boul îl oprea,
Măgarul îl lovea,
Şi carul nu mergea.
„Prea rău i-ai potrivit“,
Zice un trecător.
„Eşti foarte amăgit,
Domnule privitor —
Răspunse omul — eu
Lumea am vizitat,
Şi, daca vrei să ştii,
Într-însa am aflat
Multe dregătorii
Tot astfel întocmite ca atelajul meu.“
Corabia cu poeţi
de Ana Blandiana
Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.
Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului
Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).
Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm –
Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?
Prin gările cu firme-albastre
de Ion Minulescu
Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trăit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul –
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc –
Doar trenul pleacă!…
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte…
Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară –
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!…
Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!…
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor “ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc…
El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine…
Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!…
Gondoleta
de Vasile Alecsandri
Cu Niniţa-n gondoletă
Când mă primblu-ncetişor,
Trecătorul din Piaţetă
Ne priveşte-oftând de dor,
Atunci cerul se-nsenină,
Lucind vesel l-amândoi,
Ş-Adriatica s-alină,
Se alină pentru noi.
În laguna de ne place
A pluti pe-a marei val,
Pentru noi Siroco tace
Pe-a lui Lido verde mal,
Şi sub lunga să lopată
Gondoleta saltă lin,
Cu Niniţa legănată
Legănată pe-al meu sân.
Mână vesel, lopătare,
De la Lido la San-Marc.
Ia de-alung Canalul Mare
Ce se-ndoaie ca un arc.
Mergi cât draga mea Niniţa,
Stând la peptu-mi înfocat,
Mi-a dat dulcea să guriţă,
Mi-a dat dulce sărutat.
Cât va fi în ceruri luna,
Cât va fi senin pe cer,
La Gindeca, spre lagună,
Zbori, voinice gondolier.
Du-ne, Toni,-n liniştire
Pân’ ce, stând gondola ta,
Viaţa noastră de iubire
Cu iubire va-nceta!
Phii, multam de nominalizare, azi am rosit de două ori – prima roseală e pomenită pe blogul meu.
Din adâncimi
de George Coşbuc
Din adâncimi fără de margini
A răsărit pe cer o stea;
Şi trişti, nemişcători de-a pururi
Aprinşii sori priveau la ea.
De la-nceput, de când e lumea,
Izbită ea prin spaţiuri reci
Să duce-ntr-una, să tot duce
Şi să va duce-n-veci de veci.
Să scuturau, gemând prin noapte,
Din visuri deşteptaţii sori
Ca să-şi mai scuture urâtul,
S-alunge-ai frigului fiori.
Şi să uitau cu jale-n drumul
Pierdutului drumeţ acum—
O, de-ar putea şi ei vreodată
S-alerge-n veci pe-acelaşi drum.
Căci ei de la-nceputul lumii
Stau solitari în gol aşa,
Şi-n lungul cel de veci al vremii
Ei tot pe-acelaşi loc vor sta.
Dar nu ştiau că steaua-n treacăt
Îşi plânge-amarul ei noroc,
Că, de-obosită, pizmuieşte
Pe cei ce stau etern în loc.
Deşi nu-i mijloc de locomoţie – încă -, e un corp în mişcare. Cu ceva imaginaţie…
Dacă tot vorbim de imaginaţie, am un contra-exemplu:
Jurnal de bord
de Ştefan Augustin Doinaş
Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii…
Noi însă, pasagerii cu vocaţie,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se şi realizează. Ce plăcere
să-i vezi crestându-şi numele în lemnul
de pin al luntrii!… Unii dintre ei
păzesc copiii – să nu joace rişca.
Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupă
şi studiază dârele. Există
chiar mâncători de ciocârlii, al căror
gâtlej o să le supravieţuiască.
Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul
împrumutându-şi sculele, în tranşă.
Când câte unul strigă: “Hei, luntraşe!”,
ecoul îi răspunde leneş: “Doarme…”;
Dar asta este o poveste-n care
mulţi nu mai cred. În general, n-avem
nici paraziţi, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă):
de-atât amar de vreme n-am primit
nici un mesaj – un porumbel, o trâmba –
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, şi nimeni
nu-şi aminteşte alfabetul Morse.)
Să fi greşit direcţia?… Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apucând ne-arată locul
de naştere al peştilor cu aripi.
Cât mai avem până acolo? Unii
susţin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastră.
E ora mesei. Se aud ţipând
cei care-aleşi prin tragere la sorţi
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluşi de la festin: sunt bucătarii…
O motocicletă parcată sub stele
~ Mircea Cărtărescu
sunt o motocicletă parcată sub stele, lângă vitrina magazinului de reparat televizoare.
din gang vine curent. sunt palidă, slăbită.
în magazin au lăsat un bec aprins, așa că vreo două tuburi catodice
ghivece cu asparagus și cactuși, rafturi de cornier înțesate de carcase de televizor, casete AGFA și cabluri
lucesc tulbure, îmi populează singurătatea.
căci mă simt singură.
în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele în roiuri globulare, își trimit gâfâitul radiosursele
toate îndepărtându-se-n fugă, ca niște criminali de la locul faptei
lăsând o dâră de sânge în urmă.
ce liniște. câteodată mă-ntreb
ce-o însemna să faci dragoste. căci ei vorbesc doar de asta. în fiecare sâmbătă ei mă încalecă
și mă târăsc pe șosele. văd dealurile, norii, soarele
picăturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu …
ah, cilindrii mei îmi ticăie nebunește. atunci chiar simt că trăiesc.
ei intră în motel și fac dragoste.
ei sunt Stăpânii și se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule?
… și înapoi în gang; lângă vreo dacie prăfuită.
mi-e sete de dragoste. dacă aș putea iubi măcar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.
mi-aș luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
și dac-aș avea degete. dac-aș putea să trăiesc
măcar și în câmpul bioelectric al cactusului …
curând, curând o să mor, și n-am făcut nimic în lumea asta, or să mă arunce la fiare vechi
or să îmi crape farul și becul ars are să-mi atârne de două firișoare de liță.
toată viața i-am ajutat pe alții să facă dragoste
iar eu o să mor printre bobine, magneți și ciulini.
sunt o motocicletă parcată sub stele.
dimineața or să mă-ncalece iar, or să-mi suceasca ghidonul, or să mă ambreieze
și iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roșcovane, printre munții albaștri
prin depresiunile strabătute de râuri
peste pasajele de cale ferată, prin orașe de provincie cristaline
rulând împotriva vântului prin stropii de ploaie și gazul de eșapament, mâncând kilometrii.
asta o însemna să faci dragoste?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.
pentru asta merită să fii singur.