Părerea de duminică: «Ce-i viaţa, dacă nu umbra unui vis care fuge?» ~ Umberto Eco, “Baudolino”
22 thoughts on “Despre umbră”
Comments are closed.
"Lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci." (I.L. Caragiale)
Părerea de duminică: «Ce-i viaţa, dacă nu umbra unui vis care fuge?» ~ Umberto Eco, “Baudolino”
Comments are closed.
“Caracterul este precum un copac, iar reputaţia precum umbra lui. Umbra este ceea ce credem despre el, dar copacul este cel adevărat.” (Abraham Lincoln)
« Infernul nu e altceva decât o prelungire a umbrei Edenului. »
“Natura este alcătuită din contraste: orice lumină are umbra sa.” (Victor Hugo)
«Urâciunea nu e decât umbra frumuseţii.» ~ Camil Petrescu, “Jocul ielelor”
Nu iese fum fără foc şi nu iaşte umbră fără un corp care să oprească lumina.
Copacul îşi oferă umbra şi celui venit să-l taie.
U M B R Ă
Dacă tu vei căuta
Să se-nalţe paşnic fumul
Jertfei tale, nu uita
Că, de ai spre soare drumul,
Umbra este-n urma ta.
Rob tăcut, pe care-l cheamă
Domnul său c-un gest tăcut,
Ia aminte plin de teamă
Orice gest i-ar fi făcut
Şi de toate ţine seamă.
Umbra-i robul, când urmezi
Drumul tău spre soare ţintă:
Nu te supără, n-o vezi;
Chipul ţi-e-n lumină sfântă,
Şi-n lumină-naintezi.
Dar când vii de dimpotriva
Soarelui, ea-i sfetnic rău:
Stăruind nemilostiva,
Să-nnopteze chipul tău,
Ce supărăcioasă fi-va!
Umbră, soare,-al jertfei fum
De prisos mi-e tâlcul, dacă
N-ai putut să-l prinzi. Şi acum
Poţi s-alegi! Eşti cel ce pleacă,
Eu sunt cel de mult pe drum.
( George Coşbuc )
Umbra
de George Bacovia
Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…
Se întindea noianul de unde nu mai vii;
O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –
Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.
– Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,
Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,
Lăsând odaia goală, şi lampa afumată…
M A M A
de George Coşbuc (fragment)
………………………………..
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din când în când
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colturi de odaie.
……………………….
Misterele nopţii
de Mihai Eminescu
Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde
Cu-a ei vise de amor;
Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.
Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;
Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.
Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;
Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.
Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Câte inime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!
Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.
Umbra lui Mircea – La Cozia
de Grigore Alexandrescu
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirei; un mormînt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Rîul înapoi se trage… munţii vîrful îşi clătesc.
Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:
Pînă l-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Ş-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crîngurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.
Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormînt.
Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
(„Propăşirea“, 7 mai 1844)
Apus
de Octavian Goga
Duminică. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.
Muiat în blânda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.
Apune-apoi… Lin, una câte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân’ ce, târziu, din lac răsare luna.
Lumina-i rece scaldă palmierii,
Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii…
(Palermo, 1921)
“Tú no ves lo que eres, sino su sombra.” Rabindranath Tagore
que mi guitarra diga todo lo que yo
no sé decir por mí
O quizá deba esperar
a que el insulto del reloj
acabe de planear mi fin
Duelen tanto las sonrisas
cuesta un mundo respirar
es que no tenerte aquí
ya me hace mal
Me sigue rodeando
la sombra de ti
y siguen rodando
por ahí
Todas las palabras que dijimos
y los besos que nos dimos
como siempre
hoy estoy pensando en ti
Debes saber
que hay pedazos de tu boca sin querer
regados por aquí
Y que tropiezo cada día sin pensar
con un viejo recuerdo mas
y alguna nueva historia gris
si no puedo estar contigo
yo no puedo estar sin ti
cada vez es mas duro ser feliz
“Le mal existe, mais pas sans le bien, comme l’ombre existe, mais pas sans la lumière. ”
[Alfred de Musset]
«L’ombre est quelque chose d’inférieur, de primitif, d’inadapté et de malencontreux, mais non d’absolument mauvais.» ~ Gustav Jung
“A people always ends by resembling its shadow.” — Rudyard Kipling
“I don’t need a friend who changes when I change and who nods when I nod; my shadow does that much better.” — Plutarh
Umbra este o punte pe care lumina ne-o dăruieşte ca să trecem cândva peste ea în ultima noapte.
(Lucian Blaga)
“La umbra marilor copaci nu creşte nimic.” ~ Constantin Brâncuşi