7
Jan

Iarna globala

   Posted by: Dan   in Versurile de joi

«Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la primblare.» ~ “Sania” de Vasile Alecsandri

Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.

Inca va reamintesc ca incepand cu data de 12 noiembrie am schimbat tactica: propun cate un subiect si va invit sa adaugati alegerii mele si alte versuri, pe aceeasi tema. IARNǍ, GER, ZǍPADǍ, GHEAŢǍ sunt laitmotivele zilei.

Nu mi-a placut niciodata anotimpul rece in adevaratul sens al verbului “a placea”. Nu ma deranjeaza temperaturile scazute, ba chiar din contra as putea spune, dar urasc precipitatiile; putine activitati sunt mai cumplite decat sa iesi din casa sau sa calatoresti (mai ales cu masina) pe gheata, polei sau prin troiene, cand afara ninge, e viscol ori furtuna. Am primit aseara tarziu un e-mail de la Graham, prietenul meu din Highlands (Scotland); cand am vazut ca e aproape sinistrat din cauza zapezii cazute zilele acestea, mi-am adus aminte de Alecsandri; nu ma intrebati de ce tocmai de el, ca nu stiu. In acest context am ales pentru astazi un pastel care ilustreaza peisajul ideal (pentru altii) de iarna sanatoasa:

Miezul iernii, de Vasile Alecsandri:

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

This entry was posted on Thursday, January 7th, 2010 at 12:00 am and is filed under Versurile de joi. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

12 comments so far

 1 

When forty winters shall besiege thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty’s field,
Thy youth’s proud livery so gazed on now,
Will be a tattered weed of small worth held.
Then being asked, where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say within thine own deep sunken eyes,
Were an all-eating shame, and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty’s use,
If thou couldst answer, “This fair child of mine
Shall sum my count, and make my old excuse,”
Proving his beauty by succession thine.
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.

Sonnet 2: When forty winters shall besiege thy brow
by William Shakespeare

January 7th, 2010 at 2:50 am
 2 
Thank thee, thou good and noble lord for thy great words!

Cred ca aici e vorba mai mult de “iarna vietii”, daca tinem cont de faptul ca prin sec. al XVII-lea speranta de viata nu depasea 50 de ani, atunci cele patruzeci de ierni chiar marcheaza “inceputul sfarsitului”:

Cand patruzeci de ierni te asediaza
si transee iti vor fi brazdat fruntea blajina…

January 7th, 2010 at 3:58 am
 3 

ZAPADA
de Tudor Arghezi

Fulg limpede si pur,
Te-astept sa te scobori,
Petala de pe flori
Sadite în azur.

Azurul se încheaga
Sa faca iernii salba.
E-o truda-n bolta-ntreaga
Sa-ti faca finta alba.

Dar ajungînd la noi,
Cu steaua si cu luna,
Tu treci întotdeauna
Si lasi în lut noroi.

January 7th, 2010 at 5:19 am
 4 

Multumesc.
«Sufletul zboară câteodată sus de nu-l mai vezi, cu penele lui albăstrui, în azur. Şi când se întoarce, miroase a alb şi a stele…» ~ Tudor Arghezi

January 7th, 2010 at 9:57 am
Mica
 5 

CANTEC DE IARNA
de Nichita Stanescu

Esti atît de frumoasa, iarna!
Cîmpul întins pe spate, lînga orizont,
si copacii opriti, din fuga crivatului…
Îmi tremura narile
si nici o mireasma,
si nici o boare,
doar mirosul îndepartat, de gheata,
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna!
Si nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru
si gîndul creste-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi,
cîte patru.

January 8th, 2010 at 12:54 am
 6 

WINTER SONG

You are so beautiful in winter!
The field stretched on its back, near the horizon,
and the trees stopped running from the winter wind …
My nostrils tremble
and no scent
and no breeze
only the distant, icy smell
of the suns.
How transparent your hands are in winter!
And no one passes –
only the white suns revolve in quiet worship.
and the thought spreads in circles
ringing the trees
in twos
in fours.

[Traducerea in limba engleza: Thomas Carlson si Vasile Poenaru]

January 8th, 2010 at 1:13 am
 7 

Îmi pare rău că n-o să mă încadrez în tema hibernală, dar cred că poezia următoare ţine de toate anotimpurile vieţii:

TUDOR ARGHEZI – INSCRIPŢIE PE UN INEL

Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu,
Pune-l în deget, scoateţi-l mereu.

Nemaiputând să ţi-l sărut, eu faur,
Surâd în stihul ce ţi-l scriu pe aur.

Am vrut să nu fiu eu de vină
Dar am avut numai atâta rădăcină

Cât a rodit o rodie, şi-atât,
Citeşte, citeşte când ţi-o fi urât.

Trei cuvinte, viaţa întreagă.
Două puncte, îmi eşti dragă.

Inelul strecurat pe deşti
Sărută-l când ţi-l scoţi şi când priveşti.

January 8th, 2010 at 1:15 am
 8 

Multumesc.
«Iubirea este mult educatoare, ea dă sensul existenţei în varietatea şi valoarea ei reală.» ~ Tudor Arghezi

January 8th, 2010 at 1:23 am
 9 

Eu îţi mulţumesc!
Nu mă dau în vânt după poezie, dar versurile lui Arghezi îmi par ca un câmp bine arat, aerisit şi îngrăşat, în care din orice sămânţă va ieşi o minunăţie de plantă.

January 8th, 2010 at 7:53 pm
 10 

Cred ca Arghezi scria asa cum cânta Pavarotti: simplu, curat, natural, fara eforturi vizibile atunci când treceau de la o tonalitate la alta.

Poezia argheziana va ramâne o valoare de referinta in orice Istorie a literaturii române, pentru cel putin inca doua veacuri de aci inainte.

January 9th, 2010 at 12:42 am
MGM
 11 

Poveste de omat
de Otilia Cazimir

“Tu nu stii…
A fost odata
O casuta fermecata
Si-n casuta-o fata mica,
Un pisoi si o bunica.

Si-ntr-o iarna, intr-o seara,
Fata s-a uitat afara
Si-a vazut cum prin perdea
Stelele râdeau de ea…

Dar pe drum cotit si nins,
Umbra sura s-a desprins:
Un voinic abia de-o schioapa
Inota-n omat ca-n apa.

Si proptinduse-n toiag,
Un toiag mai nalt ca el,
A-nceput sa cante-n prag,
Tremurat si subtirel…

Dormi?
Si nici n-am prins de veste!

Usa s-a inchis cu cheia,
Focu-si palpaie scanteia,
Si povestea nu-i poveste:
Eu eram fetita-aceea,
Iar bunica – nu mai este…”

Mi-e dor, tare dor de Romania iarna, de colinde, miros de cozonaci aburinzi si busuioc de boboteaza!

January 13th, 2010 at 8:59 pm
 12 

Imi amintesc cu placere de Otilia Cazimir.
“Baba iarna intra-n sat” – a fost una dintre cartile primite drept Premiul I, in urma cu multi ani, la absolvirea clasei intai…

Cat despre dor,
imi permit sa citez, de fapt sa rup din context un scurt fragment:

Durerea de Ulise, ridicol de Cevantes
şi frică de poimâine s-au cuibărit adânc,
să umple un neant.
January 13th, 2010 at 11:07 pm