Hyperion, poetul
«De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi?» ~ Cugetările sărmanului Dionis
160 de ierni cu Poetul genial si aspiratia sa catre desavarsire. Eminescu este ţara a cărei capitală este România, scria candva profesorul Zagan; perfect adevarat, in ciuda vocilor care au inceput sa-l conteste pe poet, mai ales dupa 1990. Nu este momentul, nici locul potrivite si nu sunt eu cel mai in masura sa decretez daca a fost nationalist (in sensul rau sau bun al cuvantului) sau nu, daca proza lui e xenofoba ori ba etc. Ceea ce cred eu, nespecialistul, ca trebuie consemnat, mai ales in zi de sarbatoare, este faptul ca intreaga sa opera, dar mai ales poezia, a avut un efect binefacator asupra dezvoltarii ulterioare a Literaturii române.
La fiecare jumatate a lunii ianuarie ma intreb cum as putea sa alatur câteva cuvinte astfel incât sa ramâna pe hârtie (ori pe ecran) ceva ce n-a mai fost scris? Dificila dilema, credeti-ma! Cisterne intregi de cerneala s-au consumat in ultimul secol doar pentru a-i preaslavi versul. Nici nu ii mai pomenesc aici pe detractorii sai, alti multi hectolitri de cerneala otravita. Cu cât mai mult si mai des citim ce a scris El, constat eu, ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne intelegem – ca specie muritoare in general si ca români in particular.
Imagine: “Mihai Eminescu” ~ ©2008 Christophe Bodard
Dar sa revenim la Versurile de joi — 15 ianuarie: acesta a fost motivul lesne de intuit pentru care am decis sa le public vineri.
Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.
Inca va reamintesc ca incepand cu data de 12 noiembrie am schimbat tactica: propun cate un subiect si va invit sa adaugati alegerii mele si alte versuri, pe aceeasi tema. EMINESCU este laitmotivul zilei.
Am ales pentru astazi un sonet scris in 1879; fara explicatii ori justificari, pur si simplu imi place.
Sonet II, de Mihai Eminescu:
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.
32 comments so far