«De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi?» ~ Cugetările sărmanului Dionis
160 de ierni cu Poetul genial si aspiratia sa catre desavarsire. Eminescu este ţara a cărei capitală este România, scria candva profesorul Zagan; perfect adevarat, in ciuda vocilor care au inceput sa-l conteste pe poet, mai ales dupa 1990. Nu este momentul, nici locul potrivite si nu sunt eu cel mai in masura sa decretez daca a fost nationalist (in sensul rau sau bun al cuvantului) sau nu, daca proza lui e xenofoba ori ba etc. Ceea ce cred eu, nespecialistul, ca trebuie consemnat, mai ales in zi de sarbatoare, este faptul ca intreaga sa opera, dar mai ales poezia, a avut un efect binefacator asupra dezvoltarii ulterioare a Literaturii române.
La fiecare jumatate a lunii ianuarie ma intreb cum as putea sa alatur câteva cuvinte astfel incât sa ramâna pe hârtie (ori pe ecran) ceva ce n-a mai fost scris? Dificila dilema, credeti-ma! Cisterne intregi de cerneala s-au consumat in ultimul secol doar pentru a-i preaslavi versul. Nici nu ii mai pomenesc aici pe detractorii sai, alti multi hectolitri de cerneala otravita. Cu cât mai mult si mai des citim ce a scris El, constat eu, ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne intelegem – ca specie muritoare in general si ca români in particular.
Imagine: “Mihai Eminescu” ~ ©2008 Christophe Bodard
Dar sa revenim la Versurile de joi — 15 ianuarie: acesta a fost motivul lesne de intuit pentru care am decis sa le public vineri.
Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.
Inca va reamintesc ca incepand cu data de 12 noiembrie am schimbat tactica: propun cate un subiect si va invit sa adaugati alegerii mele si alte versuri, pe aceeasi tema. EMINESCU este laitmotivul zilei.
Am ales pentru astazi un sonet scris in 1879; fara explicatii ori justificari, pur si simplu imi place.
Sonet II, de Mihai Eminescu:
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.
Mihai Eminescu:
Criticilor mei
Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne’nduraţii ochi de gheaţă?
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus –
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
Multumesc.
(1883, decembrie): Poezia iese din sufletul autorului si intra direct in sufletul cititorului; cuvintele reprezinta doar instrumentele care dau forma ideii.
Una mai puerilă, de dragoste, că nu i-a fost nicicând străină:
Şi dacă de cu ziuă…
Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiti în ochii mei.
Multumesc.
Simbioza à la Eminescu: poezie+natura+dragoste=idealul necuprins al vietii.
Mihai Eminescu
Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Multumesc.
Se pune intrebarea: A fost poetul (si) un eminent budist?
Zic expertii ca “Glossa” este cea mai budista poezie scrisa de Eminescu; ca si-a preluat ideile din Dhammapada, scrierea cea mai cunoscuta atribuita lui Buddha (contine 423 de versete grupate in 26 de capitole).
Noi amândoi avem acelaşi dascăl
Noi amândoi avem acelaşi dascăl,
Şcolari suntem aceleiaşi păreri…
unitul gând oricine recunoască-l.
Ce ştii tu azi, eu am ştiut de ieri.
De-aceleşi lucruri plângem noi şi râdem…
Non idem est si duo dicunt idem.
Tu zici că patria e-n decădere,
De râs şi de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Că de ruşine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Căci din adâncul gândurilor tale
Răsare ură din al meu amor.
tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt de ajutor.
Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Pe mine răul, deşi râd, mă doare,
Mă ţine liniştea vieţii-ntregi;
Iar tu uiţi tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi…
Ş-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
E greu a spune ce deosebire
Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma.
Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială
Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.
Multumesc.
Noi amândoi (M.E. si M. Kremnitz) avem acelaşi dascăl (V. Micle) ~ intre doua nu te ploua! 🙂
ion caramitru-despartire(m.eminescu)
Asculta mai multe audio Diverse
ION CARAMITRU: Pe Eminescu l-am invatat in liceu de la profesorul meu de Limba romana, Vladimir Dogaru, care era un impatimit al acestui geniu al poeziei romanesti si care ne-a pus in contact cu sublimul literar al scriitorului.
De acolo pleaca tot si de la sensibilitatea mamei mele care era si ea atrasa de opera acestuia. Despre scriitorul, filosoful, poetul si eseistul Mihai Eminescu putem vorbi la nesfarsit. Din liceu si pana astazi n-am incetat sa-l studiez , sa-l cercetez, sa-l caut, sa ma identific cu el, sa dezvolt teme aparent disparute din estetica lui pentru a-i transpune operele lui in scena. ~ fragment din Interviu cu actorul Ion Caramitru.
Îmi amintesc cum stăteam la şcoală şi-mi ascultam profesorii vorbind cu ochi mari şi umezi despre Eminescu, “luceafărul poeziei româneşti”, “marele nostru poet naţional”, “gânditor şi vizionar” şamd. Prea uşor uităm însă că toţi aceşti giganţi au fost, la urma urmei, oameni.
Truism ? Desigur. Dar hai să vă spun şi de ce bat câmpii aici cu truisme.
Am aflat recent şi cu oarecare stupoare (pentru că uitasem că şi giganţii sunt oameni) cum îşi spuneau în particular Mihai şi Veronica. Credeţi că ea îi spunea lui “luceafărul meu”, iar el, ei, “iubirea vieţii mele” ? Nah !
Ea îi spunea Titi, iar el, Momoţică.
Titi ! “Titi, luceafărul poeziei româneşti”.
Ei bine, da.
*** din Scrisori către Eminescu de Veronica Micle ***
Nimic din ce e omenesc nu le era străin.
Mai bine Titi şi Momoţică decât Mishu şi Pitzi (ca cei din Piaţa Dorobanţi, 2010). Nej?
ODA (în metru antic)
Nunca pensé que un día iba a morirme.
Siempre joven, envuelto en este manto,
Mi mirada soñaba con la estrella
De la soledad.
Cuando, al pronto, viniste un día a mí,
Tú, Sufrimiento, dulce y doloroso…
Y hasta el fondo bebí el mortal deseo
De tanta impiedad.
Ardo vivo en dolor, cual viejo Nesos,
O Hércules con telas venenosas;
Mi fuego no se extingue ni con toda
El agua del mar.
Consumido por mi propia ensoñación,
En mi propia pira me hundo en llamas…
¿Volveré luminoso como el pájaro
Fénix volverá?
¡Marchad muy lejos, ojos turbadores;
Vuelve a mi alma, triste Indiferencia;
Para poder morir tranquilo, a mí
Mismo me darás!
(o traducere de FRANCISCO JAVIER CAPITÁN GÓMEZ)
Aşa-i că sună genial şi în spaniolă?
In spaniola suna cum suna.
Dar ce ziceti de sonoritatea limbii suedeze:
Över höjder*
Över höjder månen glider,
Smeksamt susar skogens blad,
Ifrån almars gröna rad,
Melankoliskt hornet ljuder.
Fjärran – fjärran skall det skalla,
Sakta – sakta du min själ,
Aldrig tröstad, jämnt allen
Dödens längtan skall dig kalla.
Varför är du tyst, min kära,
När mitt hjärta vänts till dig?
Vill du än en gång för mig
Låta hornet ljuda nära?
(1883, december, översatt av Jon Milos)
* Peste vârfuri
madrigal…
Vezi mai multe video din Film
Mihai Eminescu
Vezi mai multe video Diverse
米哈伊·艾米内斯库（Mihai Eminescu，又名米哈伊尔·埃米诺维奇(Mihail Eminovici)1850年1月15日 – 1889年6月15日）。浪漫主义诗人，最富有盛名的罗马尼亚诗人之一。代表作：Luceafărul （晨星），Mai am un singur dor （我有一个未完成的心愿），以及5 Scrisori（《圣经》使徒书）。
艾米内斯库是文学组织“青年社”的成员，专门负责搜集摩尔罗瓦地区的民间创作。
出身
Sursa: 米哈伊·艾米内斯库
Luceafărul
de Mihai Eminescu
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
*
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– “O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
– “Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”
– “O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
*
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă
– “Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
– “Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.”
– “O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”
– “Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?”
– “Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”
– “Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”
Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
*
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– “Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.”
– “Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.”
– “Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.”
– “Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subţiori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.”
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.
Şi-i zise-ncet: – “Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe…
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe.”
– “Tu eşti copilă, asta e…
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.”
*
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– “De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”
– “Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.”
*
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă.
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri
– “O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de-ntâi
Şi visul meu din urmă.”
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe…
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede
– “Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!”
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”
Multumesc.
Total de acord cu ultimele doua versuri; asa ma simt si eu in lumea mea. 🙂
Incerc eu sa raspund intrebarii cu budismul lui Eminescu. Cred ca nu era budist, dar, ca si Eliade, a studiat religiile lumii (nu atat de profund ca al doilea) si a extras din ele esentialul. De altfel, intr-una din poezii spunea ceva de genul: Eu nu cred nici in Iehova, nici in Buddha Sakya Muni… Revin cu citatul corect, daca e cazul.
Da, cred ca (la un moment dat) a fost interesat si de Religie, occidentala si orientala deopotriva, in cautarea lui pentru identificarea unui “suport” si a unui “sens” al existentei.
Mircea Eliade: «Poate ca in aceasta „coexistenta a contrariilor” sta cheia cu care am putea descifra “enigma” lui Eminescu: faptul ca acest „pesimist” in filozofia lui teoretica, era atat de „optimist” cand interpreta istoria si politica romaneasca; faptul ca acest „traditionalist” era insetat de culturile occidentale si extrem-orientale; faptul ca acest „conservator” a infaptuit cea mai radicala „revolutie” lingvistica, fundand in buna parte poetica romana moderna si contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, insanatosirea si imbogatirea prozei literare si didactice. Poate ca aceasta „coexistenta a contrariilor” era ceruta chiar de structura omului universal asa cum tindea sa-l intrupeze geniul lui Eminescu.»
De-or trece anii…
De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un “nu ştiu cum” ş-un “nu ştiu ce”.
M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, “nu ştiu cum”.
De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i “nu ştiu ce”.
Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum…
În taina farmecelor sale
E-un “nu ştiu ce” ş-un “nu ştiu cum”.
EMINESCU – De-or trece anii …
Asculta mai multe audio Evenimente