«There are twenty years to go // a golden age I know // but all will pass // will end too fast, you know…»
~ Placebo: din albumul “Battle for the Sun” (rock alternativ)

Titlul va poate induce in eroare; nu vorbim aici despre Alexandre Dumas – tatal si nici despre fii-su.

Ma gândesc pur si simplu la 26 ianuarie, la perioada sumbra de dinainte de XII 1989, la privatiuni si la mijloacele de informare (a maselor) contemporane. De ce la mass-media? Nu de altceva, dar sunt sigur ca majoritatea ziarelor publica si astazi articole legate de o anumita semnificatie a zilei de 26 ianuarie, iar pe inserat, la tv emisiunile de stiri vor incepe cu imagini din cimitirul Ghencea unde zeci de cetateni (in fiecare an aceiasi, doar mai batrâni cu un an?!) s-au adunat sa-si comemoreze impuscatul si care se plâng de conditiile grele din capitalismul actual.

Eu personal nu-i aprob, dar nici nu ii condamn. Sunt adeptul libertatii total neingradite de exprimare. Ca intotdeauna când vine vorba despre viata, nu avem de-a face cu alb sau negru, nu exista o culoare bine definita, ci mai degraba un clar-obscur pe care il resimte fiecare in felul sau. Nu sustin nicidecum ca e mai usor acum, nici ca era mai bine inainte. Dar ca prefer greutatile de azi lipsei libertatii de atunci asta da, o afirm cu tarie! Pe mine personal dintotdeauna m-a deranjat mai putin continutul de soia din salam ori ideea de a cumpara pâinea, zaharul si uleiul pe cartela. Dar am urât si am condamnat ingradirea drepturilor si a libertatilor fundamentale: nu puteam sa calatoresc in lumea larga, accesul strict controlat la valorile culturii universale, suspiciunea generalizata intretinuta cu o diabolica si interesata maiestrie – sunt doar câteva dintre racilele sistemului apus acum doua decenii. Ma tem ca d. Brucan a fost prea optimist atunci când a prezis cei douazeci de ani de care am avea nevoie pentru a ne reveni.

Nu critic faptul ca ni se readuc in memorie evenimentele; comentez doar superficialitatea cu care o face comunicatorul. Ne prezinta in fiecare an imaginile grotesti ale unor amarâti care profita de ocazie si de prezenta jurnalistilor pentru a-si striga ofurile in cimitir.
Nu avem voie sa uitam ce a fost, dar mai important mi se pare sa reprimam din fasa orice posibilitate de intoarcere la acele vremuri.