@Mica
Şi la mine, tot cu vuitoanele rimează! 😉
@J.J.
Drept în suflet m-ai nimerit! 🙂

@Mica
Unde mai pui că a făcut-o din iubire! 🙂

“Când spui Rusalii, te gândeşti la Căluşari” si simti “mireasma frunzelor de nuc”, zicea Irina Nicolau.
Si tot ea ne amintea ca: “Rusaliile sunt şi ele o sărbătoare a cărei dată se socoteşte după Paşti. Cad în fiecare an la 50 zile după Paşte şi la zece zile după Înălţare. Sărbătoarea durează trei zile. Prima dintre coincidenţe cu sărbătoarea religioasă numită Pogorârea Duhului Sfânt. În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă şi numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia… Atenţie, anul se sfârşeşte şi în cel care urmează găsim a nu ştiu câta duminică după Rusalii. Care Rusalii? Cele din anul precedent. A doua zi de Rusalii coincide cu sărbătorirea Sfintei Treimi. Cu Marţea Rusaliilor, sărbătoarea se încheie.”

Ma intreb, si intreb (retoric) oare cata lume stie care-i “povestea” Căluşarilor, dincolo de dansul Căluşarilor care este cunoscut ca spectacol de export de maxim succes?

Pentru ca si pentru mine a fost o noutate si pentru ca poate mai sunt si alti “curiosi” am sa apelez tot la un text al Irinei Nicolau (fost folclorist, eseist, director al Muzeului Ţăranului Român, din pacate “plecata”):

“Grupul de Căluşari se constituie după un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o zonă la alta. Constantă este rigoarea cu care trebuie executat ritualul şi faptul că, odată devenit căluşar, omul trebuie să rămână în ceată câţiva ani (uneori nouă). În grup există roluri precise: căluşarii, vătaful, mutul şi muzicanţii. Din recuzită nu lipsesc: steagul, bâtele, clopoţeii, ciocul din blană (uneori sabia şi biciul). Dacă se întâlnesc două cete de căluşari, este lege că trebuie să se lupte. Cei învinşi devin supuşii învingătorilor. Dacă cineva moare în această bătaie, legea este ca justiţia să nu intervină. S-a renunţat la asta demult.
Pentru modul în care se leagă Căluşarii, iată, în rezumat, o variantă:

Legământul Căluşarilor
Vătaful îşi alege oamenii dintre tinerii care joacă bine. Le propune să devină căluşari şi, cei care acceptă, îşi întăresc promisiunea dând vătafului un ban. De Ispas (Înălţarea), deci cu zece zile înainte de Rusalii, se întâlnesc într-un loc ferit după ce au trecut mai înainte pe la nouă izvoare şi nouă hotare. În locul unde se opresc trebuie să se întretaie trei drumuri. Vătaful le leagă pe braţe panglici şi la fluierul picioarelor curele cu clopoţei. Se aşează în cerc. Invocă pe Irodioasă, patroana lor, ca să le fie în ajutor. Vătaful îi stropeşte cu apă, apoi le cere să ridice bâtele şi să le ciocnească de trei ori.
Bâtele sunt făcute din lemn de stejar, au înălţimea unui stat de om, măciulie la capătul de sus şi ferecătură la cel de jos, care este mai subţire.
Vătaful le porunceşte să se ducă acasă fără să privească înapoi. Îi avertizează că este singurul care poate să le desfacă legământul. Le mai spune că nu trebuie să se uite să ceară ajutorul Irodiesei ori de câte ori joacă şi, mai ales, când li se dă de mâncare, să arunce sub masă o bucată pentru ea…
Transcriu din altă variantă textul de legământ pe care trebuie să-l pronunţe căluşarii:
Jocul căluşarilor se compune din foarte multe figuri, pe care le dictează vătaful. Ce putem înţelege noi, orăşenii, când auzim? Căluşarii înţeleg. Steagul este o prăjină înaltă, ajungând uneori la cinci metri, pe care n-o împodobesc singuri. După unele informaţii se duc la o babă vrăjitoare. Aceasta leagă de prăjină o basma albă care trebuie să fi aparţinut unei femei rele. Femeia rea trebuie să fi murit însă cu această basma pe cap. Vrăjitoarea descântă steagul, îi pune căpăţâni de usturoi. Se spune că în urmă descântecului, usturoiul miroase şi mai tare. Tot ea le dă căluşarilor cu steagul peste nas, ca să ia putere. Dacă steagul ar fi ţinut aplecat, ar muri toţi căluşarii din ceată. Steagul se înfige în pământ în timpul nopţii şi este păzit.
Căluşarii joacă pe la casele oamenilor. Nu pe la toţi, la oamenii care au ce să le dea. Cei care n-au, vin la gard şi se uită. Căluşarii sperie copiii cu ciocul şi îi iau la joc ca să fie sănătoşi. Dau femeilor usturoi de la brâu şi din steag. Ce primesc pe la case împart in fiecare seară, frăţeşte.
Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede că au o boală provocată de Iele sunt prezentaţi căluşarilor. Tratamentul diferă de la o zonă la alta. Voi povesti în continuare o variantă:

Căluşarii vindecători
Bolnavul este pus în curte pe o pătură, întins cu faţa în sus şi orientat către răsărit. Căluşarii îl înconjoară. Lăutarii încep să cânte fragmente din diferite melodii, aparţinând repertoriului Căluşarilor. Bolnavul stă pe spate nemişcat. Dacă la una dintre melodii mişcă din picioare ca şi când ar dansa, muzica se opreşte. Este duminică, ceata are de mers şi la alte gospodării. Se înţeleg cu familia asupra momentului când se întorc, merg la ţintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mişcări de picioare. Pun lângă bolnav o ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roşu, un pui negru de găină ieşit din ou de o zi.
Căluşarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica şi puiul şi le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge şi-l stropeşte pe bolnav. Puiul moare. Dacă nici după ce a fost stropit cu apa din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai nimic de făcut.

O săptămână după Rusalii, deci într-o marţi, se face îngroparea ciocului sau spargerea căluşului. Ciocul are chiar formă de cioc (de pasăre), de cap de lup sau cap de cal şi este acoperit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă intr-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se despart fără să privească în urmă. Este prima oară când se despart, după atâtea zile petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolaltă, uneori sub streaşina bisericii.”

Dragă Melania:
a) Ce întrebare nu a fost pusă aici, deşi aţi fi dorit să răspundeţi la ea?
şi
b) Ce întrebare nu a fost pusă aici, dar vă bucuraţi că nu a trebuit să răspundeţi la ea (ori să o ocoliţi elegant)?

1bis. Chiar credeţi că îl poate influenţa?

@Miss Marple
Da, cred din suflet. Altfel m-aş apuca să ascult şi să cânt manele. 🙂

@Petrişor
Da, cred, pentru că mă confrunt cu limitele medicinei alopate. De altfel, primele medicamente s-au făcut din plante, iar primul antibiotic, Penicilina, este un mucegai. Şi-apoi, acupunctura, de pildă, e verificată de cel puţin 5000 de ani, homeopatia de alte câteva sute… Ar trebui să dau dovadă de ingustime de gândire ca să consider doar medicina bazată pe droguri de sinteză chimică soluţia pentru boli.

@A. Politik
Cred doar în caracteristicile comune ale oamenilor născuţi într-o anumită perioadă de timp. Perioadele acestea pot fi cele stabilite de zodii, dar pot fi şi altele. Zodiacele europene sunt lunare, cele chinezeşti, anuale… Nu putem nega că oamenii născuţi iarna, de pildă, provin din mame care în prima perioadă de sarcină au mâncat foarte multe verdeţuri, s-au expus la soare în cel de-al doilea trimestru, apoi s-au bucurat de binefacerile recoltei de toamnă în cel de-al treilea. Ei, copiii născuţi din astfel de mame sunt altfel decât cei concepuţi toamna, de exemplu; au anumite predispoziţii, firi, mod de a gândi şi de a acţiona etc.
Restul sunt doar supoziţii şi chiar o încercare de manipulare. 🙂

@Cristiana
Vreau să cred asta. Ne referim aici la România ca întreg, nu la vârfuri, la eminenţe, de care nu am dus lipsă niciodată. Şi-apoi, nici nu e sigur că din punct de vedere cultural, europeanul obişnuit este chiar un ideal spre care să tindem. Încă la capitolul “Cultură generală” ne situăm destul de bine, graţie şcolii româneşti de dinainte de a fi supusă la tot felul de reforme mai mult sau mai puţin reuşite. 🙂

@Ioana
Dintre cele interzise, doar cea scrisă de Pacepa, care circula sub formă dactilografiată prin anumite medii. Iar dintre cărţile rare… nu ştiu la ce vă referiţi. Rar în ce sens? Număr mic de exemplare? Circulaţie restrânsă? Valoare deosebită?
În general, citeam ce se găsea în rafturile librăriilor sau ale bibliotecilor. Cărţi bune sau mai puţin reuşite, dar, dacă rămâneam măcar cu o idee nouă sau interesantă din ele, consideram că nu mi-am irosit degeaba timpul. S-a întâmplat să nu-mi meargă la suflet anumite lecturi, deşi referirile la ele erau elogioase, tot aşa cum din cărţi considerate mediocre, m-a izbit câteodată o idee, sau o formulare, sau o anumită tehnică naratorie care m-au făcut să le citesc cu real interes. Totul e relativ în domeniul acesta, cred. Ţine de emiţător şi de receptor, dar şi de starea în care eşti când le citeşti. Rezonanţa, ăsta ar fi cuvântul-cheie. 🙂

@Ioana
Am înţeles.
M-am ferit mereu să citesc cărţile “la modă”, preferând să las să treacă ceva timp până se mai “răcesc”. Şi rău am făcut câteodată. Am avut neşansa de a vedea întâi filmul “Cel mai iubit dintre pământeni”, după care n-am mai putut citi cartea. Şi e păcat, pentru că îmi place cum scria Marin Preda. Pur şi simplu impresia lăsată de ecranizare a fost atât de puternică (şi nu neapărat în sensul bun al cuvântului), încât am zis că nu vreau să retrăiesc aşa ceva citind.

Aş avea de adugat la lista doamnei Mica: toleranţa, eleganţa, discreţia, respectul şi cultivarea elitelor intelectuale. Şi, poate, o atitudine ceva mai relaxată. 🙂

@Leo
Din păcate, nu, deşi am citit destulă până acum.
Ca să scrii aşa ceva, ai nevoie de oarecare cunoştinţe tehnice, ori eu sunt pe lângă! Şi maşina o folosesc la modul următor: mă urc în ea, întorc cheia de contact şi, dacă porneşte, e bine; dacă nu, cobor şi merg pe jos sau cu autobuzul. Noroc că mi-am luat carnetul pe când nu se cereau şi noţiuni despre motor şi alte alea. 🙂

@Sir Dan
Păi, ce să mai facă oamenii, că numai de numărul de la pantofi nu m-au întrebat? 😀
Deci:
1. Recunoaştere.
2. Scris ficţional.
3. Nea Tomiţă, deşi şi Nea Mărin mi-a plăcut mult.
4. Casă, casă, casă, casă, casă etc. 🙂
5. Piper.
7. Leonardo da Vinci.
8. Calea de mijloc. 🙂
9. Bibliotecă.
10. Obşte. Şi totuşi, nu chiar oricum…
11. Virgulă.
12. Cadâr. “Turcu plăteşte!” 🙂

Scuze!
Am zis eu că-s o ţâră împrăştiată. Bag sama că-l sării pe 3.
Deci, India sau Columbia?
Columbia. Adică, Macondo. Adică Gabriel Garcia Marquez.

Dragi comentatori,
“tradiţionali”, dar şi cei care aţi descoperit Zia®ul de la 5 doar cu această ocazie, vă mulţumesc pentru mobilizarea exemplară şi pentru modul magistral în care aţi susţinut şi condus interviul din punctul în care l-am lăsat eu. Vedeţi de ce prefer eu să vă invit să continuaţi dialogul prin intermediul secţiunii de comentarii? Uitaţi-vă doar la lungimea şi consistenţa răspunsurilor invitatei noastre şi imaginaţi-va că aţi fi avut în faţa ochilor un interviu cu vreo şaptezeci de întrebări şi tot atâtea răspunsuri, care s-ar fi întins pe circa 7-8 pagini! Ce credeţi, în afară de mine şi de intervievată, ar mai fi citit cineva un asemenea text? Personal cred că este mai uşor de “digerat” un astfel de stil.
Oricum, încurajat de interesul de care s-a bucurat subiectul, dar şi (nu în mai mică măsură) personajul, am să revin cu noutăţi ori de câte ori va fi necesar sau atunci când se va întâmpla ceva interesant de semnalat.

Stimată doamnă,
mulţumesc încă o dată omului-medicului-scriitorului Melania Bancea pentru prezenţa domniei sale aici, în mijlocul nostru, pentru timpul acordat, pentru cuvintele frumoase şi pline de har cu care ne-aţi onorat.
Porţile Zia®ului de la 5 vă vor rămâne necondiţionat deschise şi în viitor, pentru a continua această discuţie sau oricare alta de interes public. Mult succes şi tot binele din lume!

Dragă şilavarăcald,
îţi multumesc şi ţie pentru comentarii (atât cele actuale, cât şi cele anterioare interviului) pentru prezenţa de spirit şi talentul cu care drămuieşti cuvintele de fiecare dată.
Welcome back, anytime! ~ ca să citez din latinii clasici. 🙂 Cu deosebită consideraţie,

Dan Costinaş

P.S. (la ultimele două comentarii de mai sus): Chiar dacă mulţumirile mele şi apoi ale doamnei Melania Bancea seamănă cumva cu un fel de rămas bun, asta nu înseamnă că trebuie să vă opriţi din comentat; interviul va dispărea curând de pe prima pagină, conform algoritmului cronologic după care e setat blogul, dar îl puteţi vizita, citi, comenta oricând, pe pagina a 2-a, apoi a 3-a, a 4-a şi aşa mai departe…

@Mihaela
Sunteti o norocoasa. Imi place sa cred ca si sotul meu tot de aceea s-a indragostit de mine. Poate ca am avut eu ghinionul sa dau mai mult peste medici care “au pus cartea-n cui”, cum se zice. Pe aici, lumea e destul de preocupata cu grijile zilei de maine ca sa mai aiba timp si de lectura. Ceea ce am spus eu despre ei, era mai mult o constatare amara decat o eticheta. 🙂
Banuiesc ca e vorba de “Hiatus”. Ma bucur mult s-o stiu in maini bune! Sir Dan va va comunica, daca doriti, adresa mea de email. M-as bucura foarte mult sa-mi impartasiti impresiile dumneavoastra de lectura.
Cu prietenie,
Melania 🙂

@Ion D. Rebreanu
Nici pe departe! Este ca şi cum am crede că doi oameni pot fi identici. Suntem o sumă de permutări şi combinaţii, la urma urmei. Uitaţi-vă ce face muzica cu doar 7 note! 🙂
Deci, nu cred. Zilnic ne trec prin minte mii de poveşti, doar că n-avem timp să le fixăm sub formă literară.
Fiecare îşi are istoria lui mai mult sau mai puţin interesantă. Şi chiar aceeaşi întâmplare poate fi povestită în multe feluri, în funcţie de cel care o percepe, de unghiul din care o priveşte.
“Poveştile” se vor sfârşi abia după ce se va sfârşi lumea. Poate că nici atunci. Vor continua să hoinărească prin spaţiu, căutând urechi care să le asculte. Şi găsindu-le! 🙂