20
May

Interviu între oglinzi paralele

   Posted by: Dan   in Interviu, Scripta Manent

«Medicina este soţia mea legitimă, iar literatura este amanta mea; când mă plictisesc de una, îmi petrec noaptea cu cealaltă.» ~ Anton Pavlovici Cehov

Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr.T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care le caracterizează. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii.

Melania Bancea“– Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei… După un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul. ( . . . )”

Fragment din “Dublu orb” de Melania Bancea,
un nou roman care urmează să fie încredinţat tiparului în 2010.


Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilei doamne Melania Bancea.

1. OMUL

Câte meserii aveţi, doamnă Melania Bancea? (Mamă-soţie-stăpâna casei-soră-mătuşă-cumnată, medic, scriitor, blogger-internaut.)
Melania Bancea: Doar una, cea de medic. Celelalte au venit în mod firesc, odată cu vârsta. La 20 de ani, soţie; la 21, mamă, la 40 şi ceva scriitor şi ziarist, iar acum blogger…

Nu vă întreb, după binecunoscutul model, “Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?”; vă întreb, în schimb, cum v-aţi împărţit între atât de multe ocupaţii?
M.B.: Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Am orele de consultaţii când nu pot face nimic altceva decât asta; în rest, probabil că le amestec, le suprapun, mai fur si din timpul de somn…

Cum vă simţiţi mai bine: olteancă sau ardeleancă? (Comuna dunăreană Rast ori reşedinţa de judeţ, recunoscut centru universitar, Târgu Mureş.)
M.B.: Româncă. Nu vreau să sune emfatic, dar aşa mă simt. Am trăit în toate provinciile istorice ale României, aşa că nu sunt ataşată decât de satul bunicilor mei, în care am stat, cu mici întreruperi, până la 7 ani. Iar Rastul de care aţi amintit, nu era nici pe departe un sat sărac. Aveau grădini impresionante, de care se ocupau cu multă pricepere, aşa că o duceau destul de bine. Un sat cu adevărat sărac era Cernăteşti, la graniţa cu judeţul Mehedinţi. Şi acolo am fost medic. Comunitate săracă, oameni răi. Nu ştiu, erau aşa din cauza sărăciei, sau erau săraci din cauza răutăţii lor… Capra vecinului, deh!

Apropo de capră! Am aflat că sunteţi o mare iubitoare de animale; le preferaţi pe cele (aşa-numite) sălbatice, ori pe cele gata deprinse cu omul şi casa acestuia?
M.B.: Îmi plac ambele tipuri de animale. Poate din cauză că sunt sincere în comportament. Cele sălbatice de pildă, ucid doar pentru a se apăra sau a-şi asigura subzistenţa, lor şi puilor; tezaurizează doar pentru a avea provizii în anotimpul vitreg, nu pentru a face comerţ… Mă rog, sunt cam puerile exemplele, dar vreau să spun că şi cele mai feroce animale acţionează doar pentru satisfacerea instinctului de perpetuare a speciei, pe când la noi, oamenii, cruzimea e de cele mai multe ori gratuită sau, în orice caz, „justificată” de cauze prea puţin nobile.

Cât de descifrabil scrieţi? (Oribil ca un medic ori caligrafic precum un scriitor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.)
M.B.: Sunt un caz atipic de medic: scriu frumos şi citeţ. O fac instinctiv, dar şi din respect pentru ceilalţi. Deşi, în meseria noastră, uneori e bine ca pacientul să nu înţeleagă exact ce ai vrut să spui. Nu de alta, dar când văd scris, de pildă, cuvântul „tumoră”, gândul îi duce imediat la cancer, ignorând faptul că orice proliferare de ţesut se numeşte aşa. Deci, revenind la întrebarea dumneavoastră, aş putea spune că scriu ca un scriitor de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

2. MEDICUL

Spuneaţi cândva că o anumită carte v-a convins să vă faceţi medic. Vă menţineţi declaraţia? Care este acea carte?
M.B.: „Gran Canaria”, dar şi „Citadela”, ambele ale lui A. J. Cronin. Iar dintre filme, „Fascinaţie” a lui Alfred Hitchcock, cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck. După ce l-am văzut, am dorit cu ardoare să mă fac psihanalist, fără a şti că nu exista specialitatea aceasta în medicina românească. Exista însă Psihiatria. De care m-am lecuit după primul stagiu într-o clinică de specialitate. Nu am putut accepta faptul că la noi se practicau metode cvasi-naziste de tratament şi aici mă refer la celebrele electroşocuri, „absenţele”, cum le numeau pacienţii; absenţe din propria viaţă…

Astăzi, când cunoaşteţi şi partea mai puţin ştiinţifică, aceea administrativă, a nobilei dv. îndeletniciri, aţi recomanda şi altora să vă urmeze exemplul?
M.B.: Nu, dacă vor să fie medici cum am visat să fiu eu. E prea puţină medicină şi prea multă birocraţie, contabilitate, informatică, lipsuri materiale şi organizatorice.

Majoritatea bolilor se vindecă în 7 zile cu tratament sau într-o săptămână fără. Sunteţi de acord cu acest gând înţelept?
M.B.: Păi, mi-aţi sugerat răspunsul! Lăsând gluma la o parte, cred foarte mult în capacitatea de autovindecare a oamenilor, în călirea organismului prin mijloace naturale; în imunitate, la urma urmei. De aceea nici nu m-am vaccinat împotriva gripei porcine, aşa cum nu am făcut-o nici împotriva celorlalte tipuri de viroze respiratorii; administrând atâţia anticorpi prefabricaţi, organismul nostru se dezobişnuieşte să producă proprii anticorpi, deci devenim mult prea vulnerabili şi dependeţi de lucruri exterioare nouă.

3. SCRIITORUL

“Hiatus”, “Iubire cu înlocuitori” şi “Al optulea” – triptic sau trei poveşti distincte?
M.B.: Şi, şi. Au un fir roşu, numit naratorul. Toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi. În realitate, cele trei eroine se deosebesc destul de mult una de alta sau -cel puţin- asta am urmărit.

Spuneţi că “toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi.” – Este scriitura dv. autobiografică? Cât reprezintă ficţiune şi cât experienţă proprie?
M.B.: Trebuie să recunosc că în „Iubire cu înlocuitori” -şi aici este prima dată când recunosc asta!- partea autobiografică are o pondere destul de mare. În cea de a doua, doar o treime se poate regăsi în trecutul meu, într-o formă sau alta, şi anume partea care descrie adolescenţa eroinei. A treia e şi mai puţin autobiografică decât celelalte. Iar ultima, cea publicată pe blog, nu mai are aproape deloc elemente de genul acesta, ea cuprinzând însă o parte din poveştile auzite de mine de-a lungul vieţii… Dacă mă gândesc mai bine, poate şi ea e autobiografică, în măsura în care acestea (întâmplările) ne influenţează, ne impresionează, lasă urme în noi…
Una din temele “Dublului orb” este însă tocmai aceasta: cât e realitate şi cât ficţiune într-o operă literară. Şi, mai ales, cât şi cum putem folosi experienţele personale (care implică de obicei şi alţi oameni) ca sursă de inspiraţie. Avem dreptul ca, în numele unei creaţii artistice, să dezvăluim părţi din viaţa prietenilor, iubiţilor, cunoştinţelor noastre?!

Când scrieţi, cum scrieţi? (Preferaţi anumite ore din zi, aveţi anumite tabieturi legate de scris.)
M.B.: Tabieturi n-am. Scriu când mă pocneşte inspiraţia. Nu este o exprimare prea elegantă, dar alta nu găsesc să sugereze mai bine ce se întâmplă atunci. De exemplu: privesc la televizor, sau mă joc cu copiii, sau grădinăresc şi, deodată, îmi vine în minte o idee de carte. Încerc s-o ignor, dar ea persistă, mă împiedică să adorm seara, mă trezesc cu ea dimineaţa, aşa că n-am ce face: iau un creion şi o hârtie, sau mă aşez în faţa computerului şi o scriu. Mai bine zis, pare că se scrie singură, pentru că mi se întâmplă să recitesc ceva ce am publicat mai demult şi să nu recunosc frazele, cuvintele, de parcă le-ar fi scris altcineva. Ideile, da; formularea, nu. Sunt sigură că dacă ar trebui să le rescriu, ar ieşi altceva. Nu neapărat mai bun, ci altceva, altfel.

Urmează “Dublu orb”; când?
M.B.: Dacă reuşesc să mă întâlnesc cu editorul meu, pentru că amândoi suntem foarte ocupaţi, sper că se va întâmpla în anul acesta. Nu de alta, dar soţul meu m-a avertizat că e cazul s-o public pentru că realitatea va depăşi în curând ficţiunea din carte. Dacă numai în asta constă valoarea ei, atunci chiar nu trebuie să mă grăbesc.

Faptul că l-aţi “publicat” mai întâi pe internet nu dăunează ulterior vânzării cărţii?
M.B.: Nu ştiu. N-am mai avut până acum o asemenea experienţă ca să am idee. Cu toate acestea, nu cred că a fost citită de mai mult de 50 de persoane, să zicem, ori publicul la care aspir eu sper să fie mai numeros. Oricum, am impresia că bloggerii citesc mai mult bloguri decât cărţi. Ar fi bine să mă înşel…

Dacă aţi locui/ scrie în Bucureşti, v-ar avantaja aceasta în vreun fel?
M.B.: Am locuit în Bucureşti, şi nu mi s-a părut cu mult diferit de alte locuri. Da, e mai întins ca suprafaţă, dar oamenii trăiesc tot într-un spaţiu de mărimea unui orăşel; îşi fac cumpărăturile de la magazinele din apropiere, îşi duc copiii la şcolile din cartier şi îi scot la joacă în parcurile de lângă blocuri, socializează în restaurantele şi pe terasele din vecinătate… Scrisul presupune o oarecare retragere din lume. Cred că poţi fi singur şi în mijlocul celei mai mari aglomeraţii umane dacă asta vrei sau asta îţi face bine. Dacă aş avea într-adevăr ceva de spus, aş putea-o face oriunde: în vârful muntelui, în provincie sau în capitală.

Dan Brown sau Agatha Christie?
M.B.: În mod cert, Agatha Christie. O scriitoare mare şi o femeie remarcabilă. I-am citit toate romanele poliţiste, dar şi „O autobiografie” -remarcaţi subtilitatea titlului!- carte pe care n-ar trebui s-o rateze niciun intelectual.

4. BLOGGERUL

Presupunem că toate domeniile de internet silavaracald (.ro .com .net .org .eu .wordpress.com etc.) ar fi fost deja înregistrate. Daţi-ne alte două nume pentru pagina/ blogul dv.
M.B.: Poate: „Eu, în colţul meu”. Sau poate: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău” …

20.08.2009: “vrei să fii trendy, blog-hează-te! o face toată lumea, aşa că de ce nu aş încerca şi eu să mă dau rotundă?!…” – cu aceste cuvinte începea primul dv. articol de bloggeriţă, care se încheia emoţionant cu o întrebare retorică: “ce-o fi ăla Permalink?!” Astăzi, după 9 luni şi aproape 400 de articole, ştiţi ce e ăla Permalink?
M.B.: Nu. Nu ştiu nici acum. Poate-mi spuneţi dumneavoastră! 🙂

20.08.2009: 5 comentarii / 20.04.2010: 412 comentarii. Cum comentaţi?
M.B.: Se putea şi mai rău! 🙂

———————————-

Aşa cum se obişnuieşte în interviurile din Zia®ul de la 5, vă las ultimul cuvânt:
M.B.: În primul rând, vă mulţumesc pentru iniţiativa dumneavoastră de a-mi lua un interviu în acest mod inedit încă pentru mine. În al doilea, vreau să remarc calitatea deosebită a blogului dumneavoastră. Şi asta n-o spun din politeţe. Când l-am recomandat unei prietene, i-am zis că se va simţi acolo ca într-un salon din lumea bună pariziană, populat cu domni curtenitori, cultivaţi, subtili şi doamne spirituale, cochete, sclipitoare. O oază de bun gust într-o lume imundă. În al treilea rând, trebuie să recunosc că am emoţii mari legate de întrebările care mi se vor pune de către comentatorii dumneavoastră.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

This entry was posted on Thursday, May 20th, 2010 at 00:00 and is filed under Interviu, Scripta Manent. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

42 comments so far

Mica
 1 

@silavaracald

1. Comentariu la “Ce vina au ele!?”
La mine “catea” rimeaza cu vuitTOANELE. 🙂
2. Fiecare cu “zorile” lui.

Si ca sa fac un mix:

May 23rd, 2010 at 20:53
J.J.
 2 
Tuturor, un emotionant remember:

May 23rd, 2010 at 20:54
Solomon
 3 
De unde titlul interviului? Ce semnificaţie are?
Cu mulţumiri, Solomon
May 23rd, 2010 at 20:59
 4 

Se ştie că două oglinzi puse faţă în faţă creează iluzia bizară de infinit; imaginea reflectată se reproduce fără încetare, până la infinit.
Intenţia mea a fost următoarea: să “aşez” într-una dintre oglinzi medicul şi în cealaltă scriitorul, iar imaginile reflectate să ne dezvăluie şi celelalte calităţi ale invitatei, cel puţin la fel de importante precum cele două menţionate. Cele două “oglinzi” nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, sunt complementare şi multiplică la infinit individualitatea!
Asta mi-am propus, nu ştiu în ce măsură am şi reuşit dar, cu ajutorul energicilor noştri comentatori, vom ajunge cumva la liman. 🙂

May 23rd, 2010 at 21:00
Mica
 5 
Oricand Janis Joplin … si la vara cald.

Pot sa o consider dedicatie?
May 23rd, 2010 at 21:06
 6 

@Mica
Şi la mine, tot cu vuitoanele rimează! 😉
@J.J.
Drept în suflet m-ai nimerit! 🙂

May 23rd, 2010 at 21:06
Mica
 7 

@silavaracald
Ca d-aia si radeam ca proasta-n targ.
Iar rimele imi veneau instant, precum ness-ul, si pt. celelalte animaloaie (care cu ce rimeaza!!! :))

Superba inocenta pustiului cu iapa.

May 23rd, 2010 at 21:13
 8 

@Mica
Unde mai pui că a făcut-o din iubire! 🙂

May 23rd, 2010 at 21:24
 9 
Întotdeauna mi-au plăcut unguroaicele.
Acum am aflat şi de ce:

May 23rd, 2010 at 22:05
Mica
 10 

De ce tocmai Calusarii? Pentru ca azi sarbatorim, e duminica Rusaliilor.

“Când spui Rusalii, te gândeşti la Căluşari” si simti “mireasma frunzelor de nuc”, zicea Irina Nicolau.
Si tot ea ne amintea ca: “Rusaliile sunt şi ele o sărbătoare a cărei dată se socoteşte după Paşti. Cad în fiecare an la 50 zile după Paşte şi la zece zile după Înălţare. Sărbătoarea durează trei zile. Prima dintre coincidenţe cu sărbătoarea religioasă numită Pogorârea Duhului Sfânt. În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă şi numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia… Atenţie, anul se sfârşeşte şi în cel care urmează găsim a nu ştiu câta duminică după Rusalii. Care Rusalii? Cele din anul precedent. A doua zi de Rusalii coincide cu sărbătorirea Sfintei Treimi. Cu Marţea Rusaliilor, sărbătoarea se încheie.”

Ma intreb, si intreb (retoric) oare cata lume stie care-i “povestea” Căluşarilor, dincolo de dansul Căluşarilor care este cunoscut ca spectacol de export de maxim succes?

May 23rd, 2010 at 22:24
 11 

@Mica
M-am informat, pe scurt, şi am aflat că e un dans cu scop catharsic, care se execută în săptămâna de dinaintea Rusaliilor.
Mai multe nu ştiu, decât că am citit undeva că, de fapt, e mai mult ţigănesc decât românesc.
Chiar mă interesează să aflu mai multe! 🙂

May 23rd, 2010 at 22:35
Mica
 12 

Pentru ca si pentru mine a fost o noutate si pentru ca poate mai sunt si alti “curiosi” am sa apelez tot la un text al Irinei Nicolau (fost folclorist, eseist, director al Muzeului Ţăranului Român, din pacate “plecata”):

“Grupul de Căluşari se constituie după un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o zonă la alta. Constantă este rigoarea cu care trebuie executat ritualul şi faptul că, odată devenit căluşar, omul trebuie să rămână în ceată câţiva ani (uneori nouă). În grup există roluri precise: căluşarii, vătaful, mutul şi muzicanţii. Din recuzită nu lipsesc: steagul, bâtele, clopoţeii, ciocul din blană (uneori sabia şi biciul). Dacă se întâlnesc două cete de căluşari, este lege că trebuie să se lupte. Cei învinşi devin supuşii învingătorilor. Dacă cineva moare în această bătaie, legea este ca justiţia să nu intervină. S-a renunţat la asta demult.
Pentru modul în care se leagă Căluşarii, iată, în rezumat, o variantă:

Legământul Căluşarilor
Vătaful îşi alege oamenii dintre tinerii care joacă bine. Le propune să devină căluşari şi, cei care acceptă, îşi întăresc promisiunea dând vătafului un ban. De Ispas (Înălţarea), deci cu zece zile înainte de Rusalii, se întâlnesc într-un loc ferit după ce au trecut mai înainte pe la nouă izvoare şi nouă hotare. În locul unde se opresc trebuie să se întretaie trei drumuri. Vătaful le leagă pe braţe panglici şi la fluierul picioarelor curele cu clopoţei. Se aşează în cerc. Invocă pe Irodioasă, patroana lor, ca să le fie în ajutor. Vătaful îi stropeşte cu apă, apoi le cere să ridice bâtele şi să le ciocnească de trei ori.
Bâtele sunt făcute din lemn de stejar, au înălţimea unui stat de om, măciulie la capătul de sus şi ferecătură la cel de jos, care este mai subţire.
Vătaful le porunceşte să se ducă acasă fără să privească înapoi. Îi avertizează că este singurul care poate să le desfacă legământul. Le mai spune că nu trebuie să se uite să ceară ajutorul Irodiesei ori de câte ori joacă şi, mai ales, când li se dă de mâncare, să arunce sub masă o bucată pentru ea…
Transcriu din altă variantă textul de legământ pe care trebuie să-l pronunţe căluşarii:
Jocul căluşarilor se compune din foarte multe figuri, pe care le dictează vătaful. Ce putem înţelege noi, orăşenii, când auzim? Căluşarii înţeleg. Steagul este o prăjină înaltă, ajungând uneori la cinci metri, pe care n-o împodobesc singuri. După unele informaţii se duc la o babă vrăjitoare. Aceasta leagă de prăjină o basma albă care trebuie să fi aparţinut unei femei rele. Femeia rea trebuie să fi murit însă cu această basma pe cap. Vrăjitoarea descântă steagul, îi pune căpăţâni de usturoi. Se spune că în urmă descântecului, usturoiul miroase şi mai tare. Tot ea le dă căluşarilor cu steagul peste nas, ca să ia putere. Dacă steagul ar fi ţinut aplecat, ar muri toţi căluşarii din ceată. Steagul se înfige în pământ în timpul nopţii şi este păzit.
Căluşarii joacă pe la casele oamenilor. Nu pe la toţi, la oamenii care au ce să le dea. Cei care n-au, vin la gard şi se uită. Căluşarii sperie copiii cu ciocul şi îi iau la joc ca să fie sănătoşi. Dau femeilor usturoi de la brâu şi din steag. Ce primesc pe la case împart in fiecare seară, frăţeşte.
Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede că au o boală provocată de Iele sunt prezentaţi căluşarilor. Tratamentul diferă de la o zonă la alta. Voi povesti în continuare o variantă:

Căluşarii vindecători
Bolnavul este pus în curte pe o pătură, întins cu faţa în sus şi orientat către răsărit. Căluşarii îl înconjoară. Lăutarii încep să cânte fragmente din diferite melodii, aparţinând repertoriului Căluşarilor. Bolnavul stă pe spate nemişcat. Dacă la una dintre melodii mişcă din picioare ca şi când ar dansa, muzica se opreşte. Este duminică, ceata are de mers şi la alte gospodării. Se înţeleg cu familia asupra momentului când se întorc, merg la ţintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mişcări de picioare. Pun lângă bolnav o ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roşu, un pui negru de găină ieşit din ou de o zi.
Căluşarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica şi puiul şi le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge şi-l stropeşte pe bolnav. Puiul moare. Dacă nici după ce a fost stropit cu apa din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai nimic de făcut.

O săptămână după Rusalii, deci într-o marţi, se face îngroparea ciocului sau spargerea căluşului. Ciocul are chiar formă de cioc (de pasăre), de cap de lup sau cap de cal şi este acoperit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă intr-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se despart fără să privească în urmă. Este prima oară când se despart, după atâtea zile petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolaltă, uneori sub streaşina bisericii.”

May 23rd, 2010 at 23:03
 13 

@Mica
Extrem de interesant. Mulţumesc mult! Deci, eram cam departe de subiect! 🙂

May 24th, 2010 at 01:16
Miss Marple
 14 

Dragă Melania:
a) Ce întrebare nu a fost pusă aici, deşi aţi fi dorit să răspundeţi la ea?
şi
b) Ce întrebare nu a fost pusă aici, dar vă bucuraţi că nu a trebuit să răspundeţi la ea (ori să o ocoliţi elegant)?

May 24th, 2010 at 05:40
 15 

@Miss Marple
1. Cum poate influenţa arta mentalul colectiv?
2. Ghici?

May 24th, 2010 at 10:25
Miss Marple
 16 

1bis. Chiar credeţi că îl poate influenţa?

May 24th, 2010 at 11:33
Petrisor
 17 

Sunteti un medic cu experienta.
Credeti in medicina alternativa si/ sau complementara?

May 24th, 2010 at 11:48
 18 

@Miss Marple
Da, cred din suflet. Altfel m-aş apuca să ascult şi să cânt manele. 🙂

@Petrişor
Da, cred, pentru că mă confrunt cu limitele medicinei alopate. De altfel, primele medicamente s-au făcut din plante, iar primul antibiotic, Penicilina, este un mucegai. Şi-apoi, acupunctura, de pildă, e verificată de cel puţin 5000 de ani, homeopatia de alte câteva sute… Ar trebui să dau dovadă de ingustime de gândire ca să consider doar medicina bazată pe droguri de sinteză chimică soluţia pentru boli.

May 24th, 2010 at 11:49
A. Politik
 19 

După modelul marilor confruntări electorale (1996), vă întreb şi eu: Credeţi în zodii, doamnă Bancea?

May 24th, 2010 at 12:34
 20 

@A. Politik
Cred doar în caracteristicile comune ale oamenilor născuţi într-o anumită perioadă de timp. Perioadele acestea pot fi cele stabilite de zodii, dar pot fi şi altele. Zodiacele europene sunt lunare, cele chinezeşti, anuale… Nu putem nega că oamenii născuţi iarna, de pildă, provin din mame care în prima perioadă de sarcină au mâncat foarte multe verdeţuri, s-au expus la soare în cel de-al doilea trimestru, apoi s-au bucurat de binefacerile recoltei de toamnă în cel de-al treilea. Ei, copiii născuţi din astfel de mame sunt altfel decât cei concepuţi toamna, de exemplu; au anumite predispoziţii, firi, mod de a gândi şi de a acţiona etc.
Restul sunt doar supoziţii şi chiar o încercare de manipulare. 🙂

May 24th, 2010 at 12:35
Cristiana
 21 

Credeti ca Romania va ajunge vreodata in sincron cu restul Europei din punct de vedere cultural?

May 24th, 2010 at 12:46
 22 

@Cristiana
Vreau să cred asta. Ne referim aici la România ca întreg, nu la vârfuri, la eminenţe, de care nu am dus lipsă niciodată. Şi-apoi, nici nu e sigur că din punct de vedere cultural, europeanul obişnuit este chiar un ideal spre care să tindem. Încă la capitolul “Cultură generală” ne situăm destul de bine, graţie şcolii româneşti de dinainte de a fi supusă la tot felul de reforme mai mult sau mai puţin reuşite. 🙂

May 24th, 2010 at 12:47
Ioana
 23 

Ce cărţi rare, ori chiar interzise aţi reuşit să citiţi în ultimii ani înainte de decembrie ’89?

May 24th, 2010 at 12:53
 24 

@Ioana
Dintre cele interzise, doar cea scrisă de Pacepa, care circula sub formă dactilografiată prin anumite medii. Iar dintre cărţile rare… nu ştiu la ce vă referiţi. Rar în ce sens? Număr mic de exemplare? Circulaţie restrânsă? Valoare deosebită?
În general, citeam ce se găsea în rafturile librăriilor sau ale bibliotecilor. Cărţi bune sau mai puţin reuşite, dar, dacă rămâneam măcar cu o idee nouă sau interesantă din ele, consideram că nu mi-am irosit degeaba timpul. S-a întâmplat să nu-mi meargă la suflet anumite lecturi, deşi referirile la ele erau elogioase, tot aşa cum din cărţi considerate mediocre, m-a izbit câteodată o idee, sau o formulare, sau o anumită tehnică naratorie care m-au făcut să le citesc cu real interes. Totul e relativ în domeniul acesta, cred. Ţine de emiţător şi de receptor, dar şi de starea în care eşti când le citeşti. Rezonanţa, ăsta ar fi cuvântul-cheie. 🙂

May 24th, 2010 at 12:54
Ioana
 25 

Da, oarecum “circulaţie restrânsă”, care se găseau mai greu, la asta m-am referit atunci când am spus “rare”; cărţi de genul “Cel mai iubit dintre pământeni” sau “Ferma animalelor” – de pildă.

May 24th, 2010 at 19:14
 26 

@Ioana
Am înţeles.
M-am ferit mereu să citesc cărţile “la modă”, preferând să las să treacă ceva timp până se mai “răcesc”. Şi rău am făcut câteodată. Am avut neşansa de a vedea întâi filmul “Cel mai iubit dintre pământeni”, după care n-am mai putut citi cartea. Şi e păcat, pentru că îmi place cum scria Marin Preda. Pur şi simplu impresia lăsată de ecranizare a fost atât de puternică (şi nu neapărat în sensul bun al cuvântului), încât am zis că nu vreau să retrăiesc aşa ceva citind.

May 24th, 2010 at 19:28
Mica
 27 

La capitolul cultura, inca mai suntem undeva in top, prost de tot stam cu “civilizatia”, cu spiritul civic, cu asumarea, cu onestitatea, cu parolismul, cu respectul…lista poate continua (si ma refer la mase). Sunt doar cateva din carentele noastre care ne distanteaza de spiritul european.

May 24th, 2010 at 19:34
 28 

Aş avea de adugat la lista doamnei Mica: toleranţa, eleganţa, discreţia, respectul şi cultivarea elitelor intelectuale. Şi, poate, o atitudine ceva mai relaxată. 🙂

May 24th, 2010 at 20:13
Leo
 29 

Mulţumesc pentru răspunsul anterior.

“Dacă aş putea călători în timp, prefer să trăiesc peste 50-100 de ani!” ~ aţi scris vreodată sau veţi scrie proză SF?

May 24th, 2010 at 22:46
 30 

@Leo
Din păcate, nu, deşi am citit destulă până acum.
Ca să scrii aşa ceva, ai nevoie de oarecare cunoştinţe tehnice, ori eu sunt pe lângă! Şi maşina o folosesc la modul următor: mă urc în ea, întorc cheia de contact şi, dacă porneşte, e bine; dacă nu, cobor şi merg pe jos sau cu autobuzul. Noroc că mi-am luat carnetul pe când nu se cereau şi noţiuni despre motor şi alte alea. 🙂

May 24th, 2010 at 23:00
 31 

Mi se pare de-a dreptul suspectă liniştea de astăzi, aşa că lansez eu o rafală de avertisment:

Doamnă Melania Bancea,
dacă mâine ar avea loc “alegeri” :), pentru ce aţi opta?

1. Notorietate sau recunoaştere;
2. Gazetărie ori scris ficţional;
3. India sau Columbia;
4. Toma Caragiu ori Amza Pellea;
5. Apartament la bloc sau casă pe pământ;
6. Sare ori piper;
7. Salvador Dali sau Leonardo da Vinci;
8. Dreapta ori stânga;
9. Bibliotecă sau librărie;
10. Turn de fildeş ori obşte;
11. Bogăţie sau sărăcie;
12. Virgulă ori punct;
13. Tache, Ianche sau Cadâr?

May 25th, 2010 at 21:41
 32 

@Sir Dan
Păi, ce să mai facă oamenii, că numai de numărul de la pantofi nu m-au întrebat? 😀
Deci:
1. Recunoaştere.
2. Scris ficţional.
3. Nea Tomiţă, deşi şi Nea Mărin mi-a plăcut mult.
4. Casă, casă, casă, casă, casă etc. 🙂
5. Piper.
7. Leonardo da Vinci.
8. Calea de mijloc. 🙂
9. Bibliotecă.
10. Obşte. Şi totuşi, nu chiar oricum…
11. Virgulă.
12. Cadâr. “Turcu plăteşte!” 🙂

May 25th, 2010 at 23:49
 33 

Bine ziceţi, coane Fănică.
[Ba, nu! că ceva nu se potriveşte!]

Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură.
Două pe piaţa lui 11 Fevruarie…
Două la primărie…
Unul la şcoala de băieţi…
Unul… la şcoala de fete…
Unul la spital…
Două… la catrindală, la Sf. Niculae…
Două la prefectură… paispce…
?!?

[Din 13 întrebări, aţi numerotat 12 replici, care de fapt sunt doar…11 răspunsuri :D]

May 26th, 2010 at 00:28
 34 

Scuze!
Am zis eu că-s o ţâră împrăştiată. Bag sama că-l sării pe 3.
Deci, India sau Columbia?
Columbia. Adică, Macondo. Adică Gabriel Garcia Marquez.

May 26th, 2010 at 08:25
 35 
3 ca 3, dar 11? 😀
May 26th, 2010 at 09:00
 36 

Dragi comentatori,
“tradiţionali”, dar şi cei care aţi descoperit Zia®ul de la 5 doar cu această ocazie, vă mulţumesc pentru mobilizarea exemplară şi pentru modul magistral în care aţi susţinut şi condus interviul din punctul în care l-am lăsat eu. Vedeţi de ce prefer eu să vă invit să continuaţi dialogul prin intermediul secţiunii de comentarii? Uitaţi-vă doar la lungimea şi consistenţa răspunsurilor invitatei noastre şi imaginaţi-va că aţi fi avut în faţa ochilor un interviu cu vreo şaptezeci de întrebări şi tot atâtea răspunsuri, care s-ar fi întins pe circa 7-8 pagini! Ce credeţi, în afară de mine şi de intervievată, ar mai fi citit cineva un asemenea text? Personal cred că este mai uşor de “digerat” un astfel de stil.
Oricum, încurajat de interesul de care s-a bucurat subiectul, dar şi (nu în mai mică măsură) personajul, am să revin cu noutăţi ori de câte ori va fi necesar sau atunci când se va întâmpla ceva interesant de semnalat.

Stimată doamnă,
mulţumesc încă o dată omului-medicului-scriitorului Melania Bancea pentru prezenţa domniei sale aici, în mijlocul nostru, pentru timpul acordat, pentru cuvintele frumoase şi pline de har cu care ne-aţi onorat.
Porţile Zia®ului de la 5 vă vor rămâne necondiţionat deschise şi în viitor, pentru a continua această discuţie sau oricare alta de interes public. Mult succes şi tot binele din lume!

Dragă şilavarăcald,
îţi multumesc şi ţie pentru comentarii (atât cele actuale, cât şi cele anterioare interviului) pentru prezenţa de spirit şi talentul cu care drămuieşti cuvintele de fiecare dată.
Welcome back, anytime! ~ ca să citez din latinii clasici. 🙂 Cu deosebită consideraţie,

Dan Costinaş

May 26th, 2010 at 09:22
 37 

@Sir Dan
Ce să zic!? Am rămas fără vorbe. Fac mai bine faţă criticilor decât elogiilor. Eu vă mulţumesc, şi le mulţumesc şi comentatorilor dumneavoastră care m-au pus nu de puţine ori în încurcătură. 🙂
@Globe-trotter
I’m back in business.
😀
(Tocmai îmi băteam capul cu răspunsul la ultima postare!)

May 26th, 2010 at 20:00
 38 

P.S. (la ultimele două comentarii de mai sus): Chiar dacă mulţumirile mele şi apoi ale doamnei Melania Bancea seamănă cumva cu un fel de rămas bun, asta nu înseamnă că trebuie să vă opriţi din comentat; interviul va dispărea curând de pe prima pagină, conform algoritmului cronologic după care e setat blogul, dar îl puteţi vizita, citi, comenta oricând, pe pagina a 2-a, apoi a 3-a, a 4-a şi aşa mai departe…

May 26th, 2010 at 20:13
Mihaela
 39 

Doamna doctor, ce numar purtati la halat, asta ca sa nu va intreb de pantofi?!…glumesc, evident. Ma bucur ca v-am descoperit. Am comandat una dintre cartile dvs. si astept cu nerabdare s-o si primesc (cel mai probabil se va lasa asteptata dat fiind faptul ca va trebui sa calatoreasca vreo 4000 de km.).
Spuneati intr-un comentariu: ”Din păcate, am întâlnit mult prea puţini intelectuali printre medici. Am pacienţi cu nivel de instruire mediu cu care am discuţii infinit mai interesante decât cele cu colegele mele, după ce ne-am epuizat subiectele “profesionale”.”…sotul meu are aceeasi meserie nobila ca si dvs. si ma uimeste la capitolul acesta. Am senzatia ca, daca intr-o zi voi ajunge sa fi citit la fel de mult pe cat o face el, tot voi fi c-un cap mai scunda. Cu alte cuvinte, credeam ca medicii, prin definitie, sunt frumos educati, ca nu degeaba m-am indragostit lulea, hehe.
Va doresc multa inspiratie si succes!

May 27th, 2010 at 21:32
 40 

@Mihaela
Sunteti o norocoasa. Imi place sa cred ca si sotul meu tot de aceea s-a indragostit de mine. Poate ca am avut eu ghinionul sa dau mai mult peste medici care “au pus cartea-n cui”, cum se zice. Pe aici, lumea e destul de preocupata cu grijile zilei de maine ca sa mai aiba timp si de lectura. Ceea ce am spus eu despre ei, era mai mult o constatare amara decat o eticheta. 🙂
Banuiesc ca e vorba de “Hiatus”. Ma bucur mult s-o stiu in maini bune! Sir Dan va va comunica, daca doriti, adresa mea de email. M-as bucura foarte mult sa-mi impartasiti impresiile dumneavoastra de lectura.
Cu prietenie,
Melania 🙂

May 28th, 2010 at 09:47
Ion D. Rebreanu
 41 

Cât credeţi că vor mai exista subiecte pentru scriitori? N-au fost deja epuizate toate in ultimii 2000 de ani şi ceva?

May 29th, 2010 at 22:54
 42 

@Ion D. Rebreanu
Nici pe departe! Este ca şi cum am crede că doi oameni pot fi identici. Suntem o sumă de permutări şi combinaţii, la urma urmei. Uitaţi-vă ce face muzica cu doar 7 note! 🙂
Deci, nu cred. Zilnic ne trec prin minte mii de poveşti, doar că n-avem timp să le fixăm sub formă literară.
Fiecare îşi are istoria lui mai mult sau mai puţin interesantă. Şi chiar aceeaşi întâmplare poate fi povestită în multe feluri, în funcţie de cel care o percepe, de unghiul din care o priveşte.
“Poveştile” se vor sfârşi abia după ce se va sfârşi lumea. Poate că nici atunci. Vor continua să hoinărească prin spaţiu, căutând urechi care să le asculte. Şi găsindu-le! 🙂

May 29th, 2010 at 23:19