«Medicina este soţia mea legitimă, iar literatura este amanta mea; când mă plictisesc de una, îmi petrec noaptea cu cealaltă.» ~ Anton Pavlovici Cehov
Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr.T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care le caracterizează. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii.
“– Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei… După un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul. ( . . . )”
Fragment din “Dublu orb” de Melania Bancea,
un nou roman care urmează să fie încredinţat tiparului în 2010.
…
Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilei doamne Melania Bancea.
1. OMUL
Câte meserii aveţi, doamnă Melania Bancea? (Mamă-soţie-stăpâna casei-soră-mătuşă-cumnată, medic, scriitor, blogger-internaut.)
Melania Bancea: Doar una, cea de medic. Celelalte au venit în mod firesc, odată cu vârsta. La 20 de ani, soţie; la 21, mamă, la 40 şi ceva scriitor şi ziarist, iar acum blogger…
Nu vă întreb, după binecunoscutul model, “Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?”; vă întreb, în schimb, cum v-aţi împărţit între atât de multe ocupaţii?
M.B.: Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Am orele de consultaţii când nu pot face nimic altceva decât asta; în rest, probabil că le amestec, le suprapun, mai fur si din timpul de somn…
Cum vă simţiţi mai bine: olteancă sau ardeleancă? (Comuna dunăreană Rast ori reşedinţa de judeţ, recunoscut centru universitar, Târgu Mureş.)
M.B.: Româncă. Nu vreau să sune emfatic, dar aşa mă simt. Am trăit în toate provinciile istorice ale României, aşa că nu sunt ataşată decât de satul bunicilor mei, în care am stat, cu mici întreruperi, până la 7 ani. Iar Rastul de care aţi amintit, nu era nici pe departe un sat sărac. Aveau grădini impresionante, de care se ocupau cu multă pricepere, aşa că o duceau destul de bine. Un sat cu adevărat sărac era Cernăteşti, la graniţa cu judeţul Mehedinţi. Şi acolo am fost medic. Comunitate săracă, oameni răi. Nu ştiu, erau aşa din cauza sărăciei, sau erau săraci din cauza răutăţii lor… Capra vecinului, deh!
Apropo de capră! Am aflat că sunteţi o mare iubitoare de animale; le preferaţi pe cele (aşa-numite) sălbatice, ori pe cele gata deprinse cu omul şi casa acestuia?
M.B.: Îmi plac ambele tipuri de animale. Poate din cauză că sunt sincere în comportament. Cele sălbatice de pildă, ucid doar pentru a se apăra sau a-şi asigura subzistenţa, lor şi puilor; tezaurizează doar pentru a avea provizii în anotimpul vitreg, nu pentru a face comerţ… Mă rog, sunt cam puerile exemplele, dar vreau să spun că şi cele mai feroce animale acţionează doar pentru satisfacerea instinctului de perpetuare a speciei, pe când la noi, oamenii, cruzimea e de cele mai multe ori gratuită sau, în orice caz, „justificată” de cauze prea puţin nobile.
Cât de descifrabil scrieţi? (Oribil ca un medic ori caligrafic precum un scriitor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.)
M.B.: Sunt un caz atipic de medic: scriu frumos şi citeţ. O fac instinctiv, dar şi din respect pentru ceilalţi. Deşi, în meseria noastră, uneori e bine ca pacientul să nu înţeleagă exact ce ai vrut să spui. Nu de alta, dar când văd scris, de pildă, cuvântul „tumoră”, gândul îi duce imediat la cancer, ignorând faptul că orice proliferare de ţesut se numeşte aşa. Deci, revenind la întrebarea dumneavoastră, aş putea spune că scriu ca un scriitor de la sfârşitul veacului al XIX-lea.
2. MEDICUL
Spuneaţi cândva că o anumită carte v-a convins să vă faceţi medic. Vă menţineţi declaraţia? Care este acea carte?
M.B.: „Gran Canaria”, dar şi „Citadela”, ambele ale lui A. J. Cronin. Iar dintre filme, „Fascinaţie” a lui Alfred Hitchcock, cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck. După ce l-am văzut, am dorit cu ardoare să mă fac psihanalist, fără a şti că nu exista specialitatea aceasta în medicina românească. Exista însă Psihiatria. De care m-am lecuit după primul stagiu într-o clinică de specialitate. Nu am putut accepta faptul că la noi se practicau metode cvasi-naziste de tratament şi aici mă refer la celebrele electroşocuri, „absenţele”, cum le numeau pacienţii; absenţe din propria viaţă…
Astăzi, când cunoaşteţi şi partea mai puţin ştiinţifică, aceea administrativă, a nobilei dv. îndeletniciri, aţi recomanda şi altora să vă urmeze exemplul?
M.B.: Nu, dacă vor să fie medici cum am visat să fiu eu. E prea puţină medicină şi prea multă birocraţie, contabilitate, informatică, lipsuri materiale şi organizatorice.
Majoritatea bolilor se vindecă în 7 zile cu tratament sau într-o săptămână fără. Sunteţi de acord cu acest gând înţelept?
M.B.: Păi, mi-aţi sugerat răspunsul! Lăsând gluma la o parte, cred foarte mult în capacitatea de autovindecare a oamenilor, în călirea organismului prin mijloace naturale; în imunitate, la urma urmei. De aceea nici nu m-am vaccinat împotriva gripei porcine, aşa cum nu am făcut-o nici împotriva celorlalte tipuri de viroze respiratorii; administrând atâţia anticorpi prefabricaţi, organismul nostru se dezobişnuieşte să producă proprii anticorpi, deci devenim mult prea vulnerabili şi dependeţi de lucruri exterioare nouă.
3. SCRIITORUL
“Hiatus”, “Iubire cu înlocuitori” şi “Al optulea” – triptic sau trei poveşti distincte?
M.B.: Şi, şi. Au un fir roşu, numit naratorul. Toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi. În realitate, cele trei eroine se deosebesc destul de mult una de alta sau -cel puţin- asta am urmărit.
Spuneţi că “toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi.” – Este scriitura dv. autobiografică? Cât reprezintă ficţiune şi cât experienţă proprie?
M.B.: Trebuie să recunosc că în „Iubire cu înlocuitori” -şi aici este prima dată când recunosc asta!- partea autobiografică are o pondere destul de mare. În cea de a doua, doar o treime se poate regăsi în trecutul meu, într-o formă sau alta, şi anume partea care descrie adolescenţa eroinei. A treia e şi mai puţin autobiografică decât celelalte. Iar ultima, cea publicată pe blog, nu mai are aproape deloc elemente de genul acesta, ea cuprinzând însă o parte din poveştile auzite de mine de-a lungul vieţii… Dacă mă gândesc mai bine, poate şi ea e autobiografică, în măsura în care acestea (întâmplările) ne influenţează, ne impresionează, lasă urme în noi…
Una din temele “Dublului orb” este însă tocmai aceasta: cât e realitate şi cât ficţiune într-o operă literară. Şi, mai ales, cât şi cum putem folosi experienţele personale (care implică de obicei şi alţi oameni) ca sursă de inspiraţie. Avem dreptul ca, în numele unei creaţii artistice, să dezvăluim părţi din viaţa prietenilor, iubiţilor, cunoştinţelor noastre?!
Când scrieţi, cum scrieţi? (Preferaţi anumite ore din zi, aveţi anumite tabieturi legate de scris.)
M.B.: Tabieturi n-am. Scriu când mă pocneşte inspiraţia. Nu este o exprimare prea elegantă, dar alta nu găsesc să sugereze mai bine ce se întâmplă atunci. De exemplu: privesc la televizor, sau mă joc cu copiii, sau grădinăresc şi, deodată, îmi vine în minte o idee de carte. Încerc s-o ignor, dar ea persistă, mă împiedică să adorm seara, mă trezesc cu ea dimineaţa, aşa că n-am ce face: iau un creion şi o hârtie, sau mă aşez în faţa computerului şi o scriu. Mai bine zis, pare că se scrie singură, pentru că mi se întâmplă să recitesc ceva ce am publicat mai demult şi să nu recunosc frazele, cuvintele, de parcă le-ar fi scris altcineva. Ideile, da; formularea, nu. Sunt sigură că dacă ar trebui să le rescriu, ar ieşi altceva. Nu neapărat mai bun, ci altceva, altfel.
Urmează “Dublu orb”; când?
M.B.: Dacă reuşesc să mă întâlnesc cu editorul meu, pentru că amândoi suntem foarte ocupaţi, sper că se va întâmpla în anul acesta. Nu de alta, dar soţul meu m-a avertizat că e cazul s-o public pentru că realitatea va depăşi în curând ficţiunea din carte. Dacă numai în asta constă valoarea ei, atunci chiar nu trebuie să mă grăbesc.
Faptul că l-aţi “publicat” mai întâi pe internet nu dăunează ulterior vânzării cărţii?
M.B.: Nu ştiu. N-am mai avut până acum o asemenea experienţă ca să am idee. Cu toate acestea, nu cred că a fost citită de mai mult de 50 de persoane, să zicem, ori publicul la care aspir eu sper să fie mai numeros. Oricum, am impresia că bloggerii citesc mai mult bloguri decât cărţi. Ar fi bine să mă înşel…
Dacă aţi locui/ scrie în Bucureşti, v-ar avantaja aceasta în vreun fel?
M.B.: Am locuit în Bucureşti, şi nu mi s-a părut cu mult diferit de alte locuri. Da, e mai întins ca suprafaţă, dar oamenii trăiesc tot într-un spaţiu de mărimea unui orăşel; îşi fac cumpărăturile de la magazinele din apropiere, îşi duc copiii la şcolile din cartier şi îi scot la joacă în parcurile de lângă blocuri, socializează în restaurantele şi pe terasele din vecinătate… Scrisul presupune o oarecare retragere din lume. Cred că poţi fi singur şi în mijlocul celei mai mari aglomeraţii umane dacă asta vrei sau asta îţi face bine. Dacă aş avea într-adevăr ceva de spus, aş putea-o face oriunde: în vârful muntelui, în provincie sau în capitală.
Dan Brown sau Agatha Christie?
M.B.: În mod cert, Agatha Christie. O scriitoare mare şi o femeie remarcabilă. I-am citit toate romanele poliţiste, dar şi „O autobiografie” -remarcaţi subtilitatea titlului!- carte pe care n-ar trebui s-o rateze niciun intelectual.
4. BLOGGERUL
Presupunem că toate domeniile de internet silavaracald (.ro .com .net .org .eu .wordpress.com etc.) ar fi fost deja înregistrate. Daţi-ne alte două nume pentru pagina/ blogul dv.
M.B.: Poate: „Eu, în colţul meu”. Sau poate: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău” …
20.08.2009: “vrei să fii trendy, blog-hează-te! o face toată lumea, aşa că de ce nu aş încerca şi eu să mă dau rotundă?!…” – cu aceste cuvinte începea primul dv. articol de bloggeriţă, care se încheia emoţionant cu o întrebare retorică: “ce-o fi ăla Permalink?!” Astăzi, după 9 luni şi aproape 400 de articole, ştiţi ce e ăla Permalink?
M.B.: Nu. Nu ştiu nici acum. Poate-mi spuneţi dumneavoastră! 🙂
20.08.2009: 5 comentarii / 20.04.2010: 412 comentarii. Cum comentaţi?
M.B.: Se putea şi mai rău! 🙂
———————————-
Aşa cum se obişnuieşte în interviurile din Zia®ul de la 5, vă las ultimul cuvânt:
M.B.: În primul rând, vă mulţumesc pentru iniţiativa dumneavoastră de a-mi lua un interviu în acest mod inedit încă pentru mine. În al doilea, vreau să remarc calitatea deosebită a blogului dumneavoastră. Şi asta n-o spun din politeţe. Când l-am recomandat unei prietene, i-am zis că se va simţi acolo ca într-un salon din lumea bună pariziană, populat cu domni curtenitori, cultivaţi, subtili şi doamne spirituale, cochete, sclipitoare. O oază de bun gust într-o lume imundă. În al treilea rând, trebuie să recunosc că am emoţii mari legate de întrebările care mi se vor pune de către comentatorii dumneavoastră.
Daca tot suntem la capitolul topuri, care sunt preferintele tale in materie de muzica (nu clasica)? Top 5.
@Blanche Neige
1. Knock on Heaven’s Door – varianta celor de la Guns ‘N Roses
2. No surrender – Bruce Springsteen
3. Nuro Shavo – Hara
4. Me and Bobby Mc Gee – Janis Joplin
5. Inventame – Marco Antonio Solis
De ce tocmai:
1) acest anotimp –vara– ales pentru “numele de scenă”? (e un fel de poveste despre o marmotă care înveleşte ciocolată? Ăhă, siguuur că da!);
2) acel animal feroce ales pe post de avatar? (sau are legătură cu mâţa care zgârie rău?)
@Br.in.dusa
Nu as putea zice ca am avut un model anume. Cred ca din fiecare am luat cate ceva la modul ca anumite lucruri citite mi-au ramas in memorie, m-au urmarit… le-am “rumegat”, cum s-ar zice. Am avut insa numeroase situatii cand, citind ceva, imi ziceam: “Uite, cartea asta as fi vrut s-o scriu eu!” Sau: “Ce titlu fantastic i-a gasit!” Nu sunt invidioasa, doar uimita! De altfel, mi-am impus sa nu scriu cand sunt sub influenta puternica a unei carti, pentru ca sigur as copia stilul autorului ei, involuntar. Exista acest mimetism printre scriitori. Poate ca de aceea se ajunge si atat de usor la plagiat…
Silavaracald a fost prima expresie care mi-a venit in minte cand a trebuit sa-mi aleg un nume de comentator pe blogul Dailycotcodac. Poate pentru ca-mi place mult expresia :”Sa ne fie bine si la vara cald”. Daca as psihanaliza un pic asta, as ajunge la concluzia ca este, la urma urmei, un semn de optimism. Iar pisica aceea furioasa a fost singura imagine care mi-a placut cand mi-am facut avatarul. Am ales-o si pe ea instinctiv, ceea ce poate spune, din nou, ceva despre mine. 🙂
Mel, mie imi placi mai mult cand intri in rolul de scriitoare decat atunci cand esti sefa de sindicat, cand te prinzi in joaca cu noi. 😀 Cartile tale au prea putin umor, aproape deloc, fata de cum ne-ai obisnuit tu cand stam la taclale pe bloguri. Te-ai gandit sa scrii o carte cu povesti, o colectie de povestiri din astea mai vesele?
@Ciprian
Sa-i lamurim si pe ceilalti despre ce e vorba, ca nu toata lumea stie.
Exista un blog colectiv despre care am mai vorbit: Dailycotcodac.ro. Merita vizitat daca vrei sa-ti descretesti fruntea. Dupa un timp, o parte dintre comentatorii lui nemultumiti de anumite lipsuri ale blogului si chiar de atitudinea uneori prea sugubeata sau delasatoare a capului rautatilor de acolo, Julius Constantinescu, s-au constituit intr-un sindicat de lupta impotriva “tiraniei”. Premiera mondiala: blog cu sindicat! Contestatar la culme! Care a reusit sa-si impuna punctul de vedere pe blogul-mama! 🙂 Bineinteles ca nu puteam lipsi de acolo, asa ca am fost numita purtatoarea lui de cuvant. Ne-am facut si blog: cotcodacii.ro. De acolo este si acel “cotcodaci” din adresa mea de blog, pentru ca am un subdomeniu din el.
Am precizat toate acestea pentru ca pana sa intru pe acel blog, ma consideram o persoana cu un simt al umorului mediocru spre slab. Adica gust umorul practicat de ceilalti, dar nu il produc, daca pot spune asa. Intrata insa in sarabanda aceea a comentatorilor, am descoperit despre mine ca pot spune si lucruri de care sa se amuze lumea. De aceea zic ca din orice experienta poti invata ceva, chiar si din una ludica. 🙂 (Tocmai am emis o cugetare, vai mie! 🙂 )
Ca sa-ti raspund la intrebare: da, am de gand sa adun textele care mi se par mai reusite si sa le public intr-un volum. De altfel, cand mi-am facut blog, voiam sa fie unul privat, un fel de maculator in care sa adun toate scrierile mele care erau prin computer, vraiste. N-am apucat inca sa fac asta pentru ca dialogand cu prietenii mei, mereu imi veneau alte si alte idei de postari, asa ca iata-ma-s aici! 🙂
Ce scriitori si care dintre operele acestora v-au servit ca inspiratie pentru creatia literara personala?
@Ioana L.
Scriitorii i-am menţionat la punctul 31. Scrierile la punctul 50. De influenţat sunt sigură că au făcut-o, dar nu-mi dau seara în ce măsură. Cu toţii suntem o sumă şi, uneori, o esenţă a diverselor tipuri de influenţă. Probabil că singurul om care a scris ceva absolut original a fost cel care a încrustat primele imagini pe peretele unei peşteri. Din acel moment încolo, ceilalţi au făcut mereu şi mereu referinţă la el.
Cu atatea activitati, mai ramane timp liber? Cum alegeti sau aveti posibilitatea sa il petreceti?
@Maria
Timp liber? Ce e ăla!? 😀
Acum, serios: nu prea am, dar îmi fac. Pur şi simplu închid telefonul, televizorul şi computerul şi fac lucrurile pe care le fac toţi oamenii: mă întâlnesc cu prietenii, hoinăresc, merg la teatru, citesc, mă joc cu nepoţeii mei, grădinăresc sau pur şi simplu stau şi privesc cum creşte piatra aceea din grădină, cum zicea Anjin San în “Shogun”.
Credeti ca blogging-ul va reprezinta substituentul scrierii literare in viitorul mai mult sau mai putin apropiat?
@Andrada
În mare măsură, da. Tot plimbându-mă prin blogosferă, am constatat cât de mulţi oameni “au condei”… mult mai mulţi decât cei publicaţi de către edituri… şi mult mai talentaţi decât majoritatea celor din urmă. Dacă ar aduna cineva tot ce se scrie bine pe bloguri, cred că ar face un tom uriaş, variat ca un caleidoscop, în care fiecare ar avea ceva interesant de citit.
Desi realizez ca este o intrebare fortata sau nepotrivita. As vrea sa stiu parerea specialistului! Ce sfat parintesc i-ati da unui tanar aflat la inceput de drum, care ia in considerare posibilitatea de a studia medicina?
@Ştefan F.
Să o facă. Merită! Lucrurile nu vor sta mereu atât de rău ca acum în medicină. Chiar dacă decidenţii noştri din sănătate nu ştiu sau nu vor să aducă asistenţa medicală la nivelul necesar, vor fi forţaţi de către organismele europene s-o facă.
Dialog între generaţii. Cum vedeţi dumneavoastră intercondiţionarea generaţiilor? Mai precis, care ar fi principalele valenţe care definesc raporturile dintre generaţii? Se modifică ele peste secole sau rămân în principiu aceleaşi? Vă mulţumesc.
@Mihai Vălean
În esenţă, cred că raportul dintre generaţii, care de multe ori este de fapt un conflict, este la fel acum ca la începuturi. Este normal să fie aşa. Se schimbă doar forma de manifestare. În unele culturi este mai făţiş, în altele mai estompat, dar de existat, există. În felul lui, este motorul evoluţiei umane. Dacă noua generaţie doar o copiază pe cea veche, o putem considera ratată. Şi mai cred ceva: că din conflictul acesta, dacă au minte, vor avea de învăţat ambele părţi. 🙂
Fiica dv. traduce din engleza.
Dumneavoastra cu ce limbi straine cochetati?
@Ankuţa
Ştiu destul de bine franţuzeşte, mediocru englezeşte şi am rudimente de limbă sârbă şi maghiară.
Domnul Costinas v-a intrebat daca “le preferaţi pe cele (aşa-numite) sălbatice, ori pe cele gata deprinse cu omul şi casa acestuia?” facand referire la animale. Eu va intreb: Ce parere aveti despre cainii salbatici care bantuie Bucurestiul (si poate nu numai acest oras) si care par ca incet-incet vor ajunge sa domine omul? Considerati ca autoritatile abordeaza in mod corect problema? Ce masuri ati lua in aceasta situatie? Tineti cont de faptul ca zi de zi, oamenii ajung la spital in urma ranilor provocate de aceste fiare. Strazile nu mai sunt de mult sigure si nu numai din cauza animalelor bipede, s-ar parea.
@Florin
Câinii aceştia sălbăticiţi ar trebui trataţi ca în ţările civilizate: să fie adunaţi în adăposturi şi să le fie acordată o perioadă de graţie în care să poată fi adoptaţi, după care, în caz de eşec, să fie eutanasiaţi. Simplul fapt că-i castrează şi apoi le dau din nou drumul pe străzi nu-i va face mai puţin agresivi faţă de om. Şi spun toate astea ca posesoare a doi câini, pe care îi iubesc şi-i îngrijesc.
Dacă ar fi să vă descrieţi în două versuri, cum ar suna acestea? Bunicul meu a fost medic chirurg şi îmi spunea adesea că medicina e poezie: dacă o faci bine salvezi suflete!
@MGM
… învăţ, încă mai învăţ,
într-un fel, sunt la început de drum, chiar dacă mă sfârşesc într-o fundătură.
Mulţumesc pentru răspuns.
Mai am o curiozitate: Pe la începutul celui de-al optulea deceniu (1971-1972, dacă nu mă înşel), Marin Sorescu numea poezia românească „o Americă” ce încă îşi aşteaptă descoperitorii.
Credeţi că se poate spune la fel despre proza românească de astăzi? Mai avem ce descoperi sau ar trebui reinventată?
@Mihai Vălean
Pot vorbi despre ea doar în calitate de cititor, ne-având valenţe critice de specialitate. Ştiu doar că am citit cu plăcere şi interes multe din paginile lui Mircea Cărtărescu, Simona Tache, Bogdan Suceava, Eugen Ovidiu Chirovici ş.a.
Loc pentru mai bine există întotdeauna. Deci, cred că mai avem ce descoperi, nu trebuie s-o reinventăm. 🙂
Multumesc pentru dedicatiile din primul comentariu (acela rezervat 🙂 ): daliile sunt preferatele mele, iar Strauss m-a uns la inima.
Doamna Melania: “la 40 şi ceva scriitor şi ziarist”; ati putea detalia putin aceasta din urma preocupare?
@Ana
Aveam exact 40 de ani când am început să scriu. Abia atunci am reuşit să-mi fac timp de mine, copiii fiind deja măricei. Probabil că se şi acumulaseră întrebările, se conturau unele răspunsuri… Scrisul mă ajuta să mă limpezesc, să mă echilibrez, să mă încarc, să pot privi cu seninătate în viitor. Soţul meu mi-a făcut cunoştiinţă cu poeta şi publicista Silvia Obreja, fiind convins că ne vom împrieteni. A avut dreptate. Silvia trăia din şi prin scris. Era o femeie frumoasă în toate sensurile. Până atunci citisem oarecum haotic. Ea mi-a sistematizat lecturile şi m-a ajutat să descopăr autori noi, incitanţi. Toate acestea la un loc m-au dus încet şi sigur spre masa de scris.
Ziaristă am devenit tot din cauza ei. Era redactor-şef la un săptămânal numit Jurnalul de Mureş, care avea şi o rubrică medicală. La început m-am rezumat la articolele de specialitate, după care, văzând că am o oarecare îndemânare în ale scrisului, m-a pus să fac interviuri cu personalităţile urbei, cronică subiectivă de carte… chiar şi un reportaj despre o trupă de stripări… A fost faină perioada aceea. M-a scos din mine, aş putea spune… din universul casnico-profesional şi m-a aruncat în lume. Şi mi-a plăcut! 🙂
Pentru o vacanta de vis: preferati plaiurile mioritice sau straine?
@Marian
Le prefer pe cele mioritice, deşi doar Dumnezeu ştie de ce! 🙂
Mă decid greu să plec în străinătate; am angoase legate de felul în care mă voi simţi acolo, deşi întotdeauna odată ajunsă în locul respectiv, m-am bucurat de ce am văzut, am gustat specificul local, m-au interesat oamenii, felul cum vorbesc, gesticulează, se îmbracă…
Asta sunt: prefer incursiunile in interior decât în exterior. 🙂
“…poate şi pentru că scriu sub pseudonim”
?
Nu este acesta numele dv. real?
?
Care este avantajul folosirii unui nume de imprumut atunci cand semnezi o carte?
?
@Pink Sloyd
Doar prenumele este real. Numele, nu. Vine de la o poreclă a bunicului meu din partea mamei. Pentru că erau mai multe familii cu acelaşi nume în sat, se diferenţiau prin porecle. Bunicul era “Niculai al Băncii”. Şi asta nu pentru că ar fi fost vreun om bogat… aş zice că dimpotrivă. 🙂
Avantaj? Nu ştiu. Am încercat doar să-mi protejez familia de penibil în cazul în care s-ar fi dovedit că sunt o scriitoare de doi bani. De altfel, cred că numele este nereprezentativ în raport cu prenumele, care te însoţeşte de la naştere şi până la moarte. În cazul femeilor, în plus, de obicei numele se schimbă măcar o dată în viaţă: la măritiş. E de împrumut, cum s-ar spune, ori de lucrurile împrumutate trebuie să ai mai mare grijă decât de cele personale. 🙂
Doamna Melania (a lui Neculai al Bancii 😉 – ah, ce-mi place asta!) va multumesc pentru raspunsurile pe care le-ati dat, asa in general, si in special pe cele pe care le-ati dat intrebarilor puse de mine (raspunsuri apropiate de ceea ce ma ateptam sa-mi raspundeti. Nu degeaba 1/2 mea, citindu-va, a constatat ca avem multe in comun, mai putin medicina si literatura ;). Desi, la medicina eu “ma pricep” f. bine, in calitate de pacient, si nu englez ;). Si as avea atatea de spus, sugerat, comentat etc. de am devia in alta dezbatere!! Ceea ce, poate, nici n-ar fi foarte rau, odata sau alta data si intr-un alt cadru. Ma gandesc ca dintr-o dezbatere deschisa, sincera, cu cartile pe masa, purtata chiar in spatiul virtual, in pseudo-anonimat, “confruntare” argumentata pacient – doctor, cineva ar putea trage concluzii si apoi dispune masuri in asa fel incat sa ne fie cat mai bine si unora si altora.)
Am zis mai sus doctor si nu medic pentru ca am o buna prietena, neuro-psihiatru, care are o vorba: Medici sunt multi, dar daca ai noroc intalnesti si cate un doctor.
Mai aveam o seama intreaga de intrebari. La unele am gasit raspunsurile in ceea ce le-ati raspuns celorlalti “intervievatori”. Alte raspunsuri mi-au starnit alte curiozitati:
1. Ardeleanca si din nascare?
2. Daca am inteles eu bine, in blogosfera v-ati gasit “vocatia” de “lider sindical”. Daca in activitatea de zi cu zi, medicina, ar fi sa alegeti intre lider sindical sau decident (eventual ministru de resort) pe ce parte a baricadei v-ati vedea? De ce?
3. Indiferent de raspunsul la intrebarea nr.2, care considerati ca sunt masurile necesare pentru imbunatatirea/functionarea normala (daca nu suntem prea pretentiosi ca sa ne dorim normalitate!) a medicinei (macar la nivel de medic de familie, care, in opinia mea, e veriga esentiala pentru prevenirea imbolnavirilor si controlul sanatatii – la nivel de masa.)
4. Pentru ca tot e in pregatire marsul gay, as intreba specialistul: cat din orientarile sexuale, exhibate sau nu, asumate sau nu, tin de “gena” si cat de “moda”, senzational, curiozitate etc.
Tin sa mentionez ca sunt o persoana toleranta, respect libertatile oricui — indiferent daca e vorba de orientari sexuale, religioase, politice etc. — atata timp cat nu-mi sunt afectate libertatile mele, pe care stiu sa le tin in frau.
N-am terminat, dar ma opresc aici.
Cu multumiri anticipate pentru raspunsurile despre care stiu ca vor veni prompt. As dori, daca se poate, sa n-o dam in politica, aflandu-ne aici pe un teren apolitic.
Inca o data multumesc.
@Mica
Curios, dar şi eu simţeam -urmărindu-vă comentariile- că semănăm foarte mult. 🙂
Încerc să răspund.
1. Da. Mama e din Munţii Apuseni, tata, de lângă Deva, eu, născută în Hunedoara.
2. Tot lider sindical. Mi s-a propus odată o funcţie de director în cadrul Casei de Sănătate şi am refuzat, pentru că ştiam că numirile sunt politice şi implică un contraserviciu pe care nu eram dispusă să îl fac. Şi-apoi munca cu (scuze de cacofonie!) hârţoagele nu prea mă atrage.
3. Mulţumesc pentru aprecierile la adresa medicilor de familie, aceste Cenuşărese ale sistemului medical românesc. La modul ideal, medicii ar trebui plătiţi precum vechii tămăduitori chinezi, adică pentru munca de prevenire a bolilor, nu pentru cea de tratare a lor. 🙂 Ştiu că nu se poate aşa, dar măcar să fie încurajată munca şi devotamentul, şi nu recurgerea la subterfugii şi chiar la minciună. Ştiaţi că, de pildă, medicul nu este plătit decât pentru tratarea a două episoade PE AN ale unei boli acute? Un copil, de pildă, care face de trei-patru ori în douăsprezece luni o faringită acută, nu poate fi raportat ca şi consultaţie reală decât de două ori, pentru celelalte episoade medicul fiind obligat să scrie un diagnstic fals (laringită, amigdalită, adenoidită etc.) ca să-i poată prescrie reţetă?
Pe scurt, dacă medicii ar fi plătiţi pentru numărul de consultaţii efectuate şi conform cu competenţa lor, lucrurile ar sta mult mai bine decât acum.
4. Cred că majoritatea cazurilor de homosexualitate este genetică sau rezultantă a unor situaţii excepţionale cum ar fi coabitarea timp îndelungat într-un univers unisex (închisori, armată, internate etc.) Cea practicată experimental, din curiozitate sau pentru a fi în pas cu moda este de obicei bisexualitate, persoana respectivă revenind, de cele mai multe ori, după epuizarea curiozităţii, la un comportament heterosexual.
Nu va deranjeaza cand sunteti la o petrecere si comesenii isi aduc aminte de toate bolile pe care le-au avut, le au sau cred ca le au si va solicita tam-nisam o consultatie intre ciorba si felul al doilea? 🙂
@Andreea
Şi încă cum! Dar îmi aduc aminte de anecdota următoare şi mă calmez:
Un medic celebru se săturase să tot fie consultat în probleme de sănătate de către comesenii lui, aşa că odată, când a fost abordat în acest sens de vecinul lui, l-a întrebat:
-Dar dumneavoastră, cu ce vă ocupaţi?
-Sunt inginer constructor de avioane, a răspuns acela.
-Da? Atunci faceţi-mi şi mie, vă rog, unul acum!
De obicei răspund la o întrebare, din politeţe, după care încep să-i chestionez şi eu pe ei şi să le cer sfaturi, în funcţie de meseria fiecăruia. 🙂
Deşi sloganul “Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate” mi se pare de-a dreptul inept, iată că de data asta îl transpun eu în fapt: în primul comentariu (acela rezervat, da) scriam că singurele mele intervenţii (în zona comentariilor) vor fi strict de ordin tehnic. N-am să mă ţin de promisiune şi intru în vorbă:
Ca să fii un medic bun, bănuiesc că este obligatoriu să-ţi placă oamenii.
Facem un exerciţiu de imaginaţie şi presupunem că un mare artist contemporan ar ridica un monument dedicat OMULUI şi v-ar reveni dv. onoarea de a scrie câteva cuvinte la baza acestuia. Care ar fi mesajul?
@Dan
Cred că este cea mai grea întrebare de până acum. Am învăţat că dacă cineva a spus un lucru într-o formă care mi se pare perfectă, nu are rost să încerc eu mai-mult-ca-perfectul! ( 🙂 )
Sub acel monument aş pune doar “If”-ul Lui Rudyard Kipling.
Stimată doamnă dr.,
La câte întrebări şi teme de discuţie aţi fost supusă, mi-e cam greu să mai găsesc ceva ce nu a fost încă tratat. Totuşi, văzând astă seară de pe ce meleaguri vă trageţi, nu pot să mă abţin. Sunt născut în Apuseni, plecat de mic (de, războiul), pripăşit acum în Bucureşti, mă mândresc cu obârşia, lucru pe care încerc să-l imprim şi fiilor mei.
Pentru scrierea cărţilor dv. vă inspiraţi din viaţa şi frumuseţile zonei Apusenilor? Dacă nu aţi făcut-o până acum, v-aţi gândit la aceasta pe viitor, desigur după nişte vizite acolo unde natura e încă prea puţin afectată de “binefacerile “civilizaţiei.
Şi totuşi o întrebare: cum reuşiţi ca după orele de serviciu să rezolvaţi multiplele probleme pe care calitatea de soţie, mamă, gospodină la care se mai adaugă grădinăritul, să vă rămână timp şi pentru odihnă, dar şi pentru scris. Trag concluzia că sunteţi foarte expeditivă în tot ce faceţi, fără însă a trata superficial vreuna din preocupări.
Mă gândesc că profesiunea de medic v-a format astfel ca să ascultaţi cu toată atenţia şi cu răbdare pacienţii şi, vorba dictonului, să vă grăbiţi încet.
Felicitări d-lui Dan pentru inspiraţia de a aduce interviul cu dv. în atenţia cititorilor “ziarului”, cât şi dv. pentru nivelul la care se ridică răspunsurile la comentariile/întrebările cititorilor.
Vă doresc sănătate multă şi spor în toate activităţile dv.
Cu această ocazie am aflat cine se ascunde sub pseudonimul SILAVARACALD. Vă mulţumesc.
@Solomon
Salut în dumneavoastră un “consătean”! 🙂
Nu m-am gândit în mod special, pentru că -de fapt- mare parte din ce am scris îşi trage seva de acolo. De pildă, “mama-Bună” din romanul pe care nu l-am publicat încă, este după modelul bunicii mele de acolo. Ca şi fragmentul din postarea următoare: …copilărie, cu pădurea ta cu tot…
Nu ştiu ce va fi în continuare. Poate că voi scrie, poate că nu. Dacă mi-aş propune cu tot dinadinsul s-o fac, este posibil, mai degrabă, să nu, după cum am povestit mai sus. Nu pot scrie la comandă, chiar când aceasta vine de la mine. 🙂
În ce perioadă din trecut v-ar fi plăcut să trăiţi şi de ce?
@Leo
Nu cred că mi-ar plăcea să fi trăit într-o perioadă din trecut, având în vedere condiţia femeii. Bine, aş putea face un exerciţiu de imaginaţie şi aş alege, spre exemplu, Roma antică; dar atunci trebuie să-mi daţi voie să-mi aleg şi categoria socială din care aş vrea să fac parte, pentru că o ipostază de sclavă sau aparţinătoare a păturii de jos nu mă atrage nicidecum. 🙂
Dacă aş putea călători în timp, prefer să trăiesc peste 50-100 de ani! 🙂
Un exerciţiu de percepţie: găsiţi mai jos 9 termeni şi o sintagmă; vă rog să descrieţi într-un singur cuvânt pe fiecare (cea dintâi imagine pe care v-o inspiră ele la o primă lectură):
– ceaslov
– zimbru
– pasiune
– şurubelniţă
– Nichita
– ocean
– hemoglobină
– caleidoscop
– Băileşti
– Fata morgana
Vă mulţumesc.
@Dan Albulescu
zimbru: ancestral
pasiune: ardere
şurubelniţă: brr!
Nichita: Stănescu
ocean: nesfârşit
hemoglobină: sânge
caleidoscop: bâlci
Băileşti: NeaMărin (aici am trişat, că nu-mi ieşea un singur cuvânt)
Fata Morgana: iluzie
(Grea încercare! Am nevoie de cuvinte ca de aer, şi dumneavoastră mi-aţi cerut să fac un exerciţiu sintetic, deşi eu l-aş fi preferat analitic. 🙂 )
Doamnă Melania,
dacă nu te numeşti Blandiana, Pârvulescu, Mălăncioiu sau Cărtărescu, Dinescu, Djuvara, Liiceanu, Manolescu, Pleşu, se poate trăi astăzi numai din scris?
@Carmen B.
Nu. Nici nu încerc. De altfel, cred că nici cei de mai sus nu trăiesc din scris, ci din renumele lor.
Nicolae Steinhardt despre Ileana Mălăncioiu:
Aferim, femeie!
Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Şi cu suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adânc, colţuros. Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) şi totodată accesibilă milei, duioşiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigona ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigona cu suflet de Electra (şi de Ecaterina Teodoroiu).
Cât din descrierea aceasta vi se potriveşte, doamnă Melania Bancea?
@Daniela Iordache
Aş da dovadă de îngâmfare dacă aş spune că toate?
Probabil că da, aşa că le voi alege doar pe cele mai pregnante: femeie, aspră, sensibilă, simţitoare, suflet adânc, colţuros. 🙂
Încalc pentru a doua oară autoimpusa regulă a tăcerii (v. com.#1) şi propun, în premieră la Inte®viurile de la 5, o seară liniştită, fără alte întrebări, consacrată exclusiv dedicaţiilor muzicale: pentru invitată, pentru comentatori, pentru cititori sau pentru cine doriţi dvs. În calitate de gazdă, am să încep eu:
Ştiu că l-am mai oferit si cu alt prilej, dar ce să fac dacă îmi place în mod deosebit? O superbeţe de poem, Valţul rozelor de Alexandru Macedonski, şi o interpretare de excepţie:
@silavaracald
Alaturi altor multumiri pentru raspunsuri, pun un “consatean” de-al domniei voastre, tot in semn de multumire:
precum si intrebarea daca va place/ascultati folclor?
Daca da, aveti un minitop5 cu preferinte?
Recunosc, din cand in cand ma strecor, usurel, ca sa nu creez panica 🙂 pe blogul Dvs. (am ras ca proasta de una singura cand am citit “Ce vina au ele?” – nu indraznesc sa deranjez cu ceva comentarii pentru ca am vazut ca acolo sunteti intr-un club select, de cunoscuti, si n-as vrea sa fiu un nepoftit care “se baga in seama”, ma multumesc cu amuzamentul) si-am citit despre balul insurateilor, la care ati fost participanta eveniment care n-are sare si piper fara “cantec, joc si voie buna”.
Asta-i motivul intrebarilor de mai sus.
@Mica
Poţi comenta, Mica, pentru că nici ei nu se cunosc între ei, dar s-au împrietenit, rând pe rând, şi se simt acolo ca într-un club. Uneori nici nu-mi simt lipsa sau nu mă prea bagă în seamă. 🙂
Da, îmi place muzica populară. Pe locul întâi, mereu şi mereu, Maria Tănase. Urmată îndeaproape de Sofia Vicoveanca, Maria Lătăreţu, Grigore Leşe şi Ioan Bocşa. “Zorile” lui îmi plac mai mult decât cele ale lui Furdui Iancu. Să vedem dacă reuşesc să dau un link într-acolo. 🙂
Şi am uitat să-i mulţumesc lui Sir Dan pentru “valţ”. În contrapartidă, un tango! 🙂