Am zărit lumina
de Marin Sorescu

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

Indoirea luminii
de Nichita Stanescu

I

Incercam sa incordez lumina,
asemenea lui Ulise arcul; in sala
de piatra a petitorilor.

Incercam sa-ndoi lumina
ca pe o ramura a carei singura frunza
era soarele.

Dar lumina, vibrand rece, imi smulgea
bratele,
si ele-mi cresteau uneori la loc,
alteori, nu.

Incercam sa aplec lumina,
s-o frang pe genunchi, ca pe-o sabie,
dar taisul ei imi sarea din maini,
retezandu-mi degetele.
O, si-mi cadeau la pamant
rapaind,
ca o desfranata ploaia de primavara, sau
bateau ca-n tobele prevestitoare de rau.
Si eu stateam in asteptare
si uneori degetele
imi mai cresteau la loc,
alteori, nu.

Si luam lumina in brate
ca pe un trunchi de copac,
si-ncercam s-o-nduplec sa se lase-ndoita
de mine,
dar ea se clintea doar atat
cat sa ma zvarle cu tampla in pietre,
si cu picioarele fluturand spre stele,
ca doua tuiuri fioroase, vuind
la un coif rostogolit in lupta.

II

Incercam sa-ndoi lumina.
Ma atarnam de ea cu amandoua mainile,
si-n fiecare-nserare,
cadeam cu tampla-n pietre, scanteind
de izbitura.

Uleiul negru si greu al viselor de noapte
in loc de sange-mi tasnea
din fruntea crestata,
si se-ntindea in jururi ca o pata,
ca un lac in crestere,
intotdeauna cu un singur mal –
osul fruntii mele.

Totul devenea departe
ca inima inainte de moarte.

Totul era mai aproape de mine
decat retina ochiului ranita de lumina.

Stam la marginea unui lac negru
cu un singur tarm –
( osul fruntii mele )
si priveam prin el cum privesti
printr-o lupa.

II

Priveam prin lentila neagra
a visurilor de noaptea,
in adancul pamantului,
unde soarele cadea falfaitor,

teii cadeau peste umbrele lor,

mainile-mi cadeau langa pietrele line,
jumatate bezna, jumatate-n lumina.

Imi cadeau pleoapele strabatute
de ceruri stravechi, nemaivazute.

( O privire se rupea in afara
si cadea, plutin solitara. )

Lumina cadea in goluri rotunde
despletita-n fiori si in unde,
se lovea de margini si neauzit

sunetul adia innegrit.

IV

Dar adancul pamantului e plin de morti
si nu e loc, si nu e loc, si nu e loc
pentru-ntrebari.

Scheletele mortilor ca niste radacini
strang miezul pamantului si-l storc, il storc
de lava, pana-si iese din minti.

Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc
chiar timpul intra-n timp
ca doua oglinzi paralele.
Chiar amintirile intra in amintiri,
si chipul meu din copilarie
are zece ochi inghesuiti unul intr-altul,
gata s-azvarle-napoi toate imaginile
intr-un suvoi mortal.

Priveam ametit, priveam in miezul pamantului
atarnand de fiece varsta
un trup,
din ce in ce mai neimplinit,
mai far-de-materie,
ca o ucisa momeala pentru prinderea
anilor.

Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc.
Lentila neagra a visurilor de noapte
nu-mi arata nici o spartura
in care-as putea sa-mi intind
si sa-mi odihnesc vreo intrebare.

E miezul pamantului
plin de Casele mortilor
si nu e loc, si nu e loc, si nu e loc
pentru-ntrebari.

Sunt zece cranii intr-un craniu.
Sunt zece femururi intr-un femur.
Sunt zece orbite intr-o orbita.
Si totul se ramifica-n jos,
neintrerupta radacina de os
care strange la sine
moartea neagra, lava neagra,
samburele, timul dus.

V

Incercam sa incordez lumina
cand arcul ei destins deodata
ma azvarli in sus.

Si m-am trezit intai mai lent,
apoi mai iute
si apoi
fulgerator cum numai gandul
se-ncheaga-n constelatii de cuvinte –
da, m-am trezit alunecand
pe lungile ei suliti miscatoare,
cu cozile infipte vesnic alergand
spre nu stiu ce, spre nu stiu cand.

Si cum eu insumi fulgeram,
desprins de pe pamant ca dintr-un nor,
parca eram si nu eram
inspre trecut, din viitor,
inspre ce-a fost din ce va fi,
un numar descrescand
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.

VI

Astfel ajungeam din urma si treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pamant.

Asemeni fierului de plug ce smulge
si azvarle
pe-o muche brazda groasa de pamant,
lumina taie haosul si-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu seminte,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastra-a globului
ce l-a aratat in timp si l-a
lasat in urma-i, undeva.

Deci ma aflam intre imagini
jucand pe spijele luminii,
atat de dese cum pe mare,
la rasarit, nasc lucioli,
ce-aluneca si se-ntretaie dand pe coama
de-a rostogolul asprii sori,
si se subtie, se destrama
intr-un vartej de reci culori,
cu patima, dar si cu teama
luciditati, dar si candori,
amestecandu-le de-o seama.

Razi, ochiule, despicat-ti orizontul
si fii incapator si fii atrent, mereu.
Cascada lumii las-o sa irumpa
in pestera flamanda-a sufletului meu.

Si voi picioare, lin calcati pe praguri.
Adolescenta iata-mi-o inapoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regasite
ca pe-o scara
si amintirile au trup, si timpul are-altoi.

Si iata-mi prietenii uitati si-ntaia mea iubire
si anul sapte-al vietii mele regasit,
si primul da si primul nu
si prima mea uimire
si aerul de-atunci
in varful unei raze-ntepenit.

VII

Am cazut in propria mea inima
asemenea nisipului in clepsidra.
Am cazut in propria mea inima de copil
la fel cum se prabuseste-n iarna un cal.
Am cazut intr-o inima pe care
atingand-o cu mine insumi
o faceam sa existe din ce in ce mai putin
si mai stins.
Fiecare bataie a ei ondula tot mai intins
si eu inotam, inotam si fiece lovitura
de brat impingea,
de jur-imprejurul meu, tot mai departe,
tarmurile.
Si inotam, inotam
in mijlocul unei mari a candorii,
a singuratatii, a lucirilor de demult.
Inotam, intr-un plutitor
si transparent ocean, inotam.

VIII

Ce caut, ma-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste varfuri de lumina clatinand
privelisti moarte, destramate
in spatii de singuratate ?…

E ora mea de-acum, mai vie
decat lumina-n reverie
si simt miracole cu mult mai mari
in clipele venind decat in anii rari
si inceputul vietii mele: romburi, linii
calatorind pe varfurile reci ale luminii…

M-am smult, deci, din mirajul fraged
rarefiat, ca aerul deasupra stancii
pe cand vederea lumii imi impodobea
cu inca o spranceana, ochiul.

IX

Totul pleca de la argintiu in sus.
Frigul, tainele gerului fusesera abolite.
Adaugam aer aerului, verde – frunzelor,
dragoste – inimilor, cer – ierbii,
dar mai cu seama inca o prezenta
prezentului.

Totul se incepea din aceasta-mplinire.
Speranta era mai deasa decat lumina.

Ceea ce invingea devenea real
ca o pregatire solemna
pentru rasaritul soarelui
vazut de ochiul noului-nascut.

Totul se intrupa in acel strigat
tasnit din lucruri si care
impreuna cu ele constituia lucrurile.

Te iubesc, strigam, prezent al vietii mele,
si strigatul
mi se desfacea in comete.

Ce am să scriu în continuare nu e poezie, nici măcar un vers, dar e un trist adevăr pe care persoanele care au avut “fericirea” să trăiască “frumoşii, glorioşii ani ai construcţiei socialiste” şi-l amintesc prea bine: e vorba de sintagma “lumina vine de la răsărit”.

Ultimul stinge lumina…
de Dan Herciu

impulsul primei priviri
cioplea tăcut
sentimente viitoare

ne-am scuturat de trecuturi
ca de lepră
ne-am analizat sumar
sufletele
am făcut dragoste
imponderabili
sfidând
toate punctele cardinale cunoscute
şi chiar am descoperit
că putem să ne clonăm
unul pe celălalt

timpul rămăsese
singura prejudecată
palpabilă

doar că
a doua zi
au început să sune mobilele
să greierească, greierii
să claxoneze maşinile
să plouă, ploaia
să…

iar în ochii noştri
ca pe giganticele monitoare
din sud-vestul oraşului
trecea mereu
şi mereu
acelaşi mesaj:

ULTIMUL STINGE LUMINA… ULTIMUL STINGE LUMINA… ULTIMUL STINGE LUMINA…