«aspiram la o nouă ordine, care să poată restabili echilibrul între cer şi infern» ~ Tristan Tzara, în “Dadaland”

Vă propun un exerciţiu simplu (în fiecare marţi – deşi azi e miercuri – timp de 13 săptămâni): imaginaţi-vă că Istoria Literaturii Universale este doar o hartă uriaşă, desfăşurată pe “peretele” Zia®ului de la 5. Misiunea mea de călăuză se va reduce la a îndrepta indicatorul spre diverse puncte de pe această “hartă”, lăsându-vă agreabila plăcere şi deplina libertate de a comenta propunerea, dar mai ales de o completa cu alte “obiective” din regiunea/ ţara vizitată.

Călătoria noastră începe în Elveţia anului 1916. Februarie.
Dacă întrebi un român, îţi va spune că mişcarea dadaistă s-a format în jurul scriitorului Tristan Tzara şi a pictorului Marcel Iancu, iar dacă întrebi un german îi va indica sigur pe Hugo Ball şi Emmy Hennings sau pe Richard Hülsenbeck. Fără să ezite prea mult, francezul îţi va răspunde: Hans Arp şi Francis Picabia, iar spaniolul îl va nominaliza pe compatriotul său Pablo Picasso. Americanul îl va susţine pe Marcel Duchamp, deşi acesta s-a format la Paris, austriacul va jura că iniţiatorul a fost Raoul Hausmann şi aşa mai departe, olandezul, chinezul etc. Răspunsuri (relativ) normale, fiecare încercând să tragă spuza pe turta sa naţională. Dacă mă întrebaţi pe mine, am să răspund că dadaismul s-a format mai ales în jurul halbelor de bere sau al paharelor cu Martini Rosso de la Cabaretul “Voltaire”.

Parcă şi mai absurd, şi mai inutil decât alte conflicte armate de până atunci, Primul Război Mondial a provocat o neaşteptată reacţie de revoltă în rândul acestui grup de tineri (studenţi, la vremea aceea) intelectuali, avangardişti, sfărâmători de convenţii. Starea de spirit, indusă involuntar de ororile vremii, a determinat o zdruncinare din temelii a Istoriei Artei şi chiar a Literaturii; deşi viaţa mişcării a fost una extrem de scurtă, provocările partizanilor (mai degrabă decât noile convingeri estetice) au lăsat urme adânci.
(v. aici Cântec dada – traducerea Taşcu Gheorghiu)