Cred ca «totuşi» e mai aproape de un final “de tip Eminescu”:
misterul ramane in coada-de-peste, indoiala filozofica inlocuieste brusc starea de gratie.

Mulţumesc pentru Marin Sorescu.
Au mai rămas: Roşu, Oranj, Galben, Verde şi Violet.

(ne bucurăm de vizită; ne străduim să nu folosim nicio culoare, ori să le folosim pe toate)

GEORGE BACOVIA

Requiem

Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea şi-atâtea… lasă!
Visezi, ca din carte!

Galben
de Al. O. Teodoreanu

O frunză uitată de toamnă
Acopere-n ape o stea,
Şi luna, a toamnelor Doamnă,
Împrăştie aur pe ea.

O frunză, atîta ne lasă,
Cînd trece foşnind prin porumb,
A pîclelor rece Crăiasă
În drumu-i spre zarea de plumb.

Vin zvonuri încete, încet,
Că nu ştii de sînt sau nu sînt;
Departe, departe-n brădet
Octombrie cîntă din vînt.

De ce a venit să s-ascunză
O lacrimă sub pleoape?
Iubirea noastră e-o frunză
Ce-acopere stele pe ape.

Oranj
de Anca Fediuc

În şoaptele rămase
Sub frunzele oranj
Ascult cum vine ploaia
E-al timpului miraj.
Scântei de luna plină
Pe trupul tău oranj
Sunt aripi ce te poarta
În minte sa ma laşi.
Prin jar din clipe arse
Trec suflete oranj
Păşesc prin ierburi moarte
Şi uita de infernalul oraş..
Dacă-ai şti tu…şuier de izvor,
Dacă-ai fi tu …râs din cioburi de cristal
N-ar mai fi un vis oranj…

Pestii Rosii
de Ion Pillat

Amurgul sufla aur verde-n geam –
Un pom cu foi de foc e un margean,
Sub pavaza tomnaticului ram
Se-aprinde somnul apei din borcan.
In cercul luminosului clestar,
Trei pesti de aur rosu s-au lasat
Inchipuind pe-al zarilor hotar
Trei pasari intr-un zbor indepartat.
La nesfarsit de sticla se lovesc,
In straveziul aer ca-ntr-un zid,
Si raza evantaiului ceresc,
Stropind luciri, o-nchid si o deschid.
Si-n geamul de penumbra fumuriu,
Cand apa innopteaza pana-n fund,
Trei raze, logodind argintul viu,
In colb muiat de luna, se ascund.

Frunză verde de albastru
de Nichita Stănescu

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte –
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

😀 Un ROGVAIV cântat.