Numai aurul, el singur, imi lipseste-n asta lume,
Numai el, dar fara dinsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi sa ia povara unui trai saracacios ?

Pica plins al tineretei pe un sin ce nu palpita,
Ai avut sa-l cumperi, e al tau pina in zori…
Vestejeste-te-a mea buza pe o buza vestejita,
Si tu, suflete, viseaza ca aduni ceresti comori.

Insa tu, o ! poezie, cu mantaua ta regala,
Iti acopera vederea –fugi in coltu-ntunecos,
Prin fereastra ma fixeaza luna rece si spectrala
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.

A ! desigur, masca blonda avea altfel de privire
Cind pe tarmurile de-aur ale lacului Leman
Suridea printre frunzisurl la intiia mea iubire
Vis mai lung decit un secol in coprinsul unui an.

A ! desigur ca in noaptea ce-n trecutul vietei mele
E-nsemnata cu roseata simtimintelor dintii,
Daca ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zimbet rece linga caldul capatii.

Poezie ! Poezie ! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindca simt si astazi ca ramas-am tot al tau,
Da te rog in jos perdeaua, ca sa nu ma vada luna,
Roag-o calea sa-si urmeze, voi sa scap de ochiul sau.

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit…–,
E-n negura noptii un alb monolit…

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună —
Chiar alba odaie în noapte-a murit…–

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, si mort e poetul…–
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit…
Iar crivătul tipă… — dar el ce-a gresit?

Un haos urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer…
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…

Si luna e rece în el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste…

— “Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Si flacăra spune: “Aduc inspirarea…
Ascultă, si cântă, si tânăr refii…–
În slava-nvierei îneaca oftarea…
Avut si puternic emir voi să fii”.
Si flacăra spune: “Aduc inspirarea”
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.

Răstristea zăpezei de-afară dispare…
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,–
Si iată-l emirul orasului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul…–
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc…–
Havuzele cânta… — voci limpezi soptesc…
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite —
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită —
Bagdadul, poiana de roze si crini —
Djamii — minarete — si cer ce palpită.

Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este — dispare —
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l răpeste credinta — vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea —
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flăcari — departe —
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare —
Si dulce eviata în rozul Bagdad.

Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată si ziua când robii si-armeaza…
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira — în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, — multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă…

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…

Si lacrima, clară, luceste si pică…

Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea —
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, — dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată…
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube — de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
— La Meka plecat-am a merge si eu…
— La Meka?… La Meka?… si vocea ciudată:
— La Meka! La Meka! răsuna mereu.

Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste…
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste…
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă —
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă…
Si el naintează — si calea e dreaptă —
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg —
Si el naintează — dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Si el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o năluca de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nesip, si deasupra, cer rosu — si-atât. —
Si toti naintează sub flăcări de soare.

Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt —
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt —
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.

Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată…
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele…
Izvor sau citerna în clipa le scurg —
Dar chinul reîncepe — si zilele curg.

Si tot nu s-arată năluca sublima…
Si apa, în foale, descreste mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu…
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.

Si tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc…
Prădalnice zboruri de paseri sosesc…
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc —
Si tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă… —
Când setea, când foamea –, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte — în laturi — napoi — peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare…
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot —
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare — mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliti…
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti… —
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliti.

Abia păseste camila ce-l poarta…
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă… —
Dar iată… — părere să fie, sau ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste… — Emirul puterea si-o strânge…–
Chiar portile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Si albele ziduri, lucesc — strălucesc, —
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă…
Dar visu-i nu este un vis omenesc —
Si poamele de-aur lucesc — strălucesc —
Iar alba cetatea rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă…
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit —
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…

Si moare emirul sub jarul pustiei —
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel…
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă — s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..

Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, –
Cind frunza ca si mai inainte sopteste frunzei ce atinge ?
Cind stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis,
Izvorul cind s-argintuieste de alba luna care-l ninge,
Cind zboara freamete de aripi in fundul cerului deschis ?…
Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul inca plin de stele, si cimpul inca plin de roze,
Si pina astazi din natura nimica n-a imbatrinit…
Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie,
Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie…
Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit.

Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pamint si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze,
Rasare cite-o noua floare, apare cite-un astru nou,
Se face mai albastru adincul, si codrul mai adinc se face ,
Mai dulce sunetul dc fluier, mai lenes:i a neptei pace,
Mai racoroasa adierea, mai viu al stincilor ecou
Mucigaitul smirc al vaii cu poezie se vestminta,
Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar…
O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far,
In aer e parfum de roze. — Veniti : privighietoarea cinta.

Posomorirea fara margini a noptilor de altadata,
Cind sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis.
E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata.
Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda
Si stinca tot ramase stinca, si unda tot ramase unda…
Se lumina intinsa noapte cu poleieli mingiitoare,
Si astazi e parfum de roze si cintec de privighietoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer.
Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada
S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer;
Colurnbe albe bat din aripi si visurile vin gramada,
Iar picaturile urmeaza pe piatra lucie sa cada…
Basmesc de vremile batrine, cind zinele se coborau
Din limpezimile arlbastre, si-n apa clara se scldau…
Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feti-frumosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in
Ce-n miini cu amforele goale isi umplu ochii de senin,
Si printre-a serii lacramare de ametiste si opalc,
Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit…
Veniti : privighetoarea cinta in aerul imbalsamit.

E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata…
Halucinat cind este-auzul, vederea este fer
Aud ce spune firul ierbei, si vad un cer de aripi plin,
M-asez privind in clarul lunei sub transparenta atmosferei
Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cintece nalucatoare cum sunt candorile de crin
O! feeric a naturei, desfasura-te in splendoare,
Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cind moare,
Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem.
O ! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze,
Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mingii fara sa vrem,
Regret suprem aI fiecarui, desfasura-te in splendoare
In aer cu parfum de roze si cintec de privighetoare.
Veniti, privighetoarea cinta in aeru-mbatat de roze.

Dandelion, so green is the Ukraine.
My yellow-haired mother did not come home.

Rain cloud, above the well do you hover?
My quiet mother weeps for everyone.

Round star, you wind the golden loop.
My mother’s heart was ripped by lead.

La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră şi târăşte alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de tigăi
Şi aburii launtrici iau chip de primavara,
Cu sâni rotunzi de maguri şi coapse moi de vai.

Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuscile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Şi seşurile minţii, miristile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii ierneaza neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momiţa, gheaţă-şi crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud.

See, how the fields die down,
in the sunset gloom of firs,
and I’m drunk on the sound
of your voice, echoing here.