«A visa, tradus prin a crea; să construieşti o himeră înseamnă să provoci realitatea.» ~ Victor Hugo
Cu toate că astăzi e deja vineri, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După buna regulă împământenită de câteva luni încoace, propun câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. NOAPTEA este tihnitul laitmotiv al zilei, dar şi titlul unui pastel de Vasile Alecsandri:
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.
Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?
Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.
Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!
Izvorul nopţii
de Lucian Blaga
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
Noaptea de iulie
de Alexandru Macedonski
A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulce fericire…
Vad ca-mi trece tineretea, vad ca anii mi se duc,
Si mi-e sete de placere, si mi-e sete de iubire,
Insa umbrele visate nu se poate sa le-apuc.
Numai aurul, el singur, imi lipseste-n asta lume,
Numai el, dar fara dinsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi sa ia povara unui trai saracacios ?
Pica plins al tineretei pe un sin ce nu palpita,
Ai avut sa-l cumperi, e al tau pina in zori…
Vestejeste-te-a mea buza pe o buza vestejita,
Si tu, suflete, viseaza ca aduni ceresti comori.
Insa tu, o ! poezie, cu mantaua ta regala,
Iti acopera vederea –fugi in coltu-ntunecos,
Prin fereastra ma fixeaza luna rece si spectrala
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.
A ! desigur, masca blonda avea altfel de privire
Cind pe tarmurile de-aur ale lacului Leman
Suridea printre frunzisurl la intiia mea iubire
Vis mai lung decit un secol in coprinsul unui an.
A ! desigur ca in noaptea ce-n trecutul vietei mele
E-nsemnata cu roseata simtimintelor dintii,
Daca ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zimbet rece linga caldul capatii.
Poezie ! Poezie ! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindca simt si astazi ca ramas-am tot al tau,
Da te rog in jos perdeaua, ca sa nu ma vada luna,
Roag-o calea sa-si urmeze, voi sa scap de ochiul sau.
Zi-i sa mearga pe oriunde e suava fericire,
Sa-si incarce a ei raza cu al florilor arom,
Sa zimbeasca voluptatei ce se naste din iubire,
Dar sa uite pe oricine a uitat ca este om.
La Steaua
de Mihai Eminescu
La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.
La doi ani si un pic dupa ce a aparut “La steaua”, a fost pictata “De sterrennacht”:
Noapte de vara
de George Bacovia
Noaptea-ncet, ticnit se lasa –
Poezie, sau destin –
Luna urca, somnoroasa, –
Vino, vin!
Este liniste, racoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii inca-n floare, –
Poezie, sau destin.
In suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi in lume, –
Vino, vin!
Ingerii deasupra noastra
Vor canta un imn divin –
Ah, ce clara noapte-albastra, –
Poezie, sau destin.
Noaptea de decembrie
de Alexandru Macedonski
Pustie si albă e camera moartă…
Si focul sub vatră se stinge scrumit…–
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Si nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie si albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit…–,
E-n negura noptii un alb monolit…
Si luna priveste cu ochiu-otelit.
Nămetii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună —
Chiar alba odaie în noapte-a murit…–
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, si mort e poetul…–
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit…
Iar crivătul tipă… — dar el ce-a gresit?
Un haos urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer…
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Si luna e rece în el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste…
— “Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”
Si flacăra spune: “Aduc inspirarea…
Ascultă, si cântă, si tânăr refii…–
În slava-nvierei îneaca oftarea…
Avut si puternic emir voi să fii”.
Si flacăra spune: “Aduc inspirarea”
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.
Răstristea zăpezei de-afară dispare…
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,–
Si iată-l emirul orasului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul…–
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc…–
Havuzele cânta… — voci limpezi soptesc…
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite —
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită —
Bagdadul, poiana de roze si crini —
Djamii — minarete — si cer ce palpită.
Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este — dispare —
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l răpeste credinta — vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea —
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flăcari — departe —
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare —
Si dulce eviata în rozul Bagdad.
Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iată si ziua când robii si-armeaza…
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira — în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, — multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă…
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Si lacrima, clară, luceste si pică…
Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea —
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, — dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată…
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube — de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
— La Meka plecat-am a merge si eu…
— La Meka?… La Meka?… si vocea ciudată:
— La Meka! La Meka! răsuna mereu.
Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste…
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste…
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.
Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă —
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă…
Si el naintează — si calea e dreaptă —
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg —
Si el naintează — dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Si el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o năluca de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nesip, si deasupra, cer rosu — si-atât. —
Si toti naintează sub flăcări de soare.
Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt —
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt —
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.
Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată…
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele…
Izvor sau citerna în clipa le scurg —
Dar chinul reîncepe — si zilele curg.
Si tot nu s-arată năluca sublima…
Si apa, în foale, descreste mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu…
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.
Si tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc…
Prădalnice zboruri de paseri sosesc…
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc —
Si tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă… —
Când setea, când foamea –, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte — în laturi — napoi — peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare…
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot —
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare — mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliti…
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti… —
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliti.
Abia păseste camila ce-l poarta…
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă… —
Dar iată… — părere să fie, sau ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste… — Emirul puterea si-o strânge…–
Chiar portile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Si albele ziduri, lucesc — strălucesc, —
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc — strălucesc!
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă…
Dar visu-i nu este un vis omenesc —
Si poamele de-aur lucesc — strălucesc —
Iar alba cetatea rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă…
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit —
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…
Si moare emirul sub jarul pustiei —
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel…
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă — s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Noapte la mare
de Lucian Blaga
Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.
Noaptea-i târzie, de august.
Orele-horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.
Murmură dor de pereche.
Patima cere răspuns.
Ah, mineralul în toate
geme adânc şi ascuns.
Sarea şi osul din mine
caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creşte cu fluxul amar.
Margine-mi este argila,
lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.
Capăt al osiei lumii!
Rogu-te, nu osândi!
Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi!
Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi
anilor, aprigei sete,
febrei de noapte şi zi.
Noaptea de mai
de Alexandru Macedonski
Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge
Cind poarta cintece-ntre aripi da nastere la razvratiri,
Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge
Si muzele ca vor ramine amagitoare naluciri ?
Vestalelor, cind in picioare altarul vostru s-afla inca,
Si primavara cind se-ntoarce si astazi ca si alte dati,
Si perschimbat cind nu se afla pamintul falnic intr-o stinca,
De ce v-ati reurca in sfera abstractelor seninitati ?
Inchisa daca va e lumea, recoboriti-va-ntre roze
Parfumele din mai inalta reinnoite-apoteoze,
Si-n noaptea blonda ce se culca pe cimpenesti virginitati
Este fioru-mpreunarii dintre natura renascuta
S-atotputerea Veciniciei de om abia intrevazuta.
Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit;
Cintati : nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit.
Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara
Din inima imbatrinita, din omul reajuns o fiara,
Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniti : privighetoarea cinta si liliacul e-nflorit.
Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, –
Cind frunza ca si mai inainte sopteste frunzei ce atinge ?
Cind stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis,
Izvorul cind s-argintuieste de alba luna care-l ninge,
Cind zboara freamete de aripi in fundul cerului deschis ?…
Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul inca plin de stele, si cimpul inca plin de roze,
Si pina astazi din natura nimica n-a imbatrinit…
Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie,
Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie…
Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit.
Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pamint si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze,
Rasare cite-o noua floare, apare cite-un astru nou,
Se face mai albastru adincul, si codrul mai adinc se face ,
Mai dulce sunetul dc fluier, mai lenes:i a neptei pace,
Mai racoroasa adierea, mai viu al stincilor ecou
Mucigaitul smirc al vaii cu poezie se vestminta,
Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar…
O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far,
In aer e parfum de roze. — Veniti : privighietoarea cinta.
Posomorirea fara margini a noptilor de altadata,
Cind sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis.
E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata.
Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda
Si stinca tot ramase stinca, si unda tot ramase unda…
Se lumina intinsa noapte cu poleieli mingiitoare,
Si astazi e parfum de roze si cintec de privighietoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer.
Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada
S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer;
Colurnbe albe bat din aripi si visurile vin gramada,
Iar picaturile urmeaza pe piatra lucie sa cada…
Basmesc de vremile batrine, cind zinele se coborau
Din limpezimile arlbastre, si-n apa clara se scldau…
Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feti-frumosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in
Ce-n miini cu amforele goale isi umplu ochii de senin,
Si printre-a serii lacramare de ametiste si opalc,
Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit…
Veniti : privighetoarea cinta in aerul imbalsamit.
E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata…
Halucinat cind este-auzul, vederea este fer
Aud ce spune firul ierbei, si vad un cer de aripi plin,
M-asez privind in clarul lunei sub transparenta atmosferei
Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cintece nalucatoare cum sunt candorile de crin
O! feeric a naturei, desfasura-te in splendoare,
Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cind moare,
Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem.
O ! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze,
Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mingii fara sa vrem,
Regret suprem aI fiecarui, desfasura-te in splendoare
In aer cu parfum de roze si cintec de privighetoare.
Veniti, privighetoarea cinta in aeru-mbatat de roze.
Voind sa uit ca sunt din lume, voiesc sa cred ca sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer,
Si-aceasta noapte fericita la gitul ei cu salbi de astre
S-a coborit pe flori roz-albe si pc padurile albastre,
A-ntins subtirile-i zabranic si peste cimp si peste vai
A-nseilat nemarginirea cu raze de argint si aur
Si o cusu cu mii de fluturi si o brazda cu mii de cai;
A revarsat pcste lot locul dumnezeiescul ei tezaur,
In atmosfera stravrezie impaciurea si-a intins,
Facu sa sune glas de bucium la focul stinelor aprins,
Facu izvorul sa-l inghine, padurea sa se-nveseleascab,
Orice durere sa-nceteze, si poezia sa vorbeasca.
Pe om in leaganul ei magic il adormi — si el uita –
Cu clarobscur masca uritul se sterse formele prea bruste, –
Facu sa taca zLirniirea adunaturilor de muste,
Si zise vailor sa cinte si dealul nu mai pregeta,
Si zise vailor sa cinte, si vaile se ridicara,
Cu voci de frunze si de ape, cu soapte ce s-armonizara,
Si zise pasarei sa cinte, si la porunca uimitoare,
Se inalta parfum de roze si cintec de privighietoare
Iar cind si mie-mi zise: ,,Cinta !”, c-un singur semn ma desteapta,
Spre inaltirni neturburate ma reurca pe-o scara sfinta…
In aeru-mbatat de roze, veniti : — privighietoarea cinta.
Noaptea
(Mihai Eminescu)
Noaptea potolit si vanat arde focul in camin;
Dintr-un colt pe-o sofa rosa eu in fata lui privesc,
Pan’ ce mintea imi adoarme, pan’ ce genele-mi clipesc;
Lumanarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.
Atunci tu prin intuneric te apropii surazanda,
Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara;
Pe genunchi imi sezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara
Gatul… iar tu cu iubire privesti fata mea palinda.
Cu-ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;
S-apoi ca din vis trezita, cu manute albe, dulci,
De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte.
Netezesti incet si lenes fruntea mea cea linistita
Si gandind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc
Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi in mijloc
Si surazi, cum rade visul intr-o inima-ndragita.
O! desmiarda, pan’ ce fruntea-mi este neteda si lina,
O! desmiarda, pan-esti juna ca lumina cea din soare,
Pan-esti clara ca o roua, pan-esti dulce ca o floare,
Pan’ nu-i fata mea zbarcita, pan’ nu-i inima batrana.
Douăsprezece noaptea, cu dor
de Nichita Stanescu
Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.
Multumesc pentru expunere! Se asorteaza cu culorile (scuze de cucufonie! 🙂 ) blogului.
😀
Mi-au trebuit cateva minute sa inteleg despre ce “expunere” e vorba. Pana la urma m-am prins… 🙂
Urmeaza (cred ca luni) o foarte succinta prezentare a cartii, cu cateva comentarii si aprecieri critice personale.
Paul Celan – Erau nopti
Erau nopti când mi se parea ca ochii tai, carora le desenasem mari cearcane portocalii, îsi aprind din nou cenusa. In acele nopti ploaia cadea mai rar. Deschideam geamurile si ma urcam, gol, pe pervazul ferestrei ca sa privesc lumea. Copacii padurii veneau înspre mine, câte unul, supusi, o armata învinsa venea sa-si depuna armele. Ramâneam nemiscat si cerul îsi cobora steagul sub care îsi trimisese ostile in lupta. Dintr-un ungher ma priveai si tu cum stateam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerata : eram singura constelatie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopti era greu sa-ti deschizi vinele, când flacarile ma cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, dupa ce concediam ostirea dusmana, rasplatind-o cu orase si porturi, iar pantera de argint sfâsia zorile care ma pandeau. Eram Petronius si din nou îmi varsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petala patata stingeai câte o torta.
Tii minte? Eram Petronius si nu te iubeam.
Paul Celan – Aspen Tree
Aspen Tree, your leaves glance white into the dark.
My mother’s hair was never white.
Dandelion, so green is the Ukraine.
My yellow-haired mother did not come home.
Rain cloud, above the well do you hover?
My quiet mother weeps for everyone.
Round star, you wind the golden loop.
My mother’s heart was ripped by lead.
Oaken door, who lifted you off your hinges?
My gentle mother cannot return.
(două fragmente— în cazul în care încalc vreo regulă, promit că nu se va repeta…)
Pe luna noua, intr-o seara … – Anna Ahmatova
Pe luna noua, intr-o
seara,
M-a parasit iubitul. Si …?
” O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? ”
…..
In sala – vechea veselie,
Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i …
1911
Traducere de Madeleine Fortunescu
Radu Stanca – Numai noaptea
Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,
Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.
Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce !
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz !
Noapte de martie
de Vasile Voiculescu
Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată,
Cu sânge alb de visuri şi de melancolii …
La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.
Ea intră şi târăşte alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de tigăi
Şi aburii launtrici iau chip de primavara,
Cu sâni rotunzi de maguri şi coapse moi de vai.
Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuscile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Şi seşurile minţii, miristile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.
Pe dealurile vremii ierneaza neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momiţa, gheaţă-şi crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud.
Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte,
De unde-atâta foşnet şi susure şi sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.
… și totuși, ”Nopțile de Sînziene” s-au pierdut în ori împreună cu ”Nopțile albe” ?
—
[epuizat creionul și radiera pentru o perioadă — risc asumat 🙂 ]
White Night
by Anna Akhmatova
Oh, I’ve not locked the door,
I’ve not lit the candles,
you know I’m too tired
to think of sleep.
See, how the fields die down,
in the sunset gloom of firs,
and I’m drunk on the sound
of your voice, echoing here.
It’s fine, that all’s black,
that life’s – a cursed hell.
O, that you’d come back –
I was so sure, as well.
“As We Are So Wonderfully Done with Each Other”
by Kenneth Patchen
As we are so wonderfully done with each other
We can walk into our separate sleep
On floors of music where the milkwhite cloak of childhood lies
Oh, my love, my golden lark, my soft long doll,
your lips have splashed my dull house with print of flowers.
My hands are crooked where they’ve spilled over your dear curving.
It is good to be weary from that brilliant work
It is being God to feel your breathing under me
A waterglass on the bureau fills with morning…
Don’t let anyone in to wake us.
What A Night
In the night
Yes i think of her in the night
Now shes’ gone, gone, gone
Yes my love has gone
She went her way before the dawn
Yes my love disappeared
Before the dawn
Before the night was gone
But oh what a night
What a night it was it realy was
What a night
Oh what a night
In the night yes the dead of night
Her perfume lingered beyond the night
But she was gone, gone, gone
Before the light
Now shes’ gone, gone, gone
Yes my love has gone
And i will weep
When the sun break the dawn
The sun will shine
But my love will be gone
Yes but oh what a night
What a night
Written Tuesday August 2006
By
Allan James Saywell