«Viaţa fără dragoste e ca anul fără vară.» ~ proverb suedez
În fiecare zi de joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După cum v-am obişnuit de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. VARA este toridul laitmotiv al zilei.
de George Topârceanu
Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.
Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
. . . . . . . . . . . . .
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
Vara
de Nichita Stanescu
Deşi este încă seară
simt că mâine vine vara
cu lungi gene de mărar
şi cu ochii de muştar,
cu obrajii de caisă
unduindă a narcisă.
Ca o pasăre măiastră
ea va bate la fereastră,
Eu-i deschid. Ea intră-n casă,
tărcată şi pepenoasă.
Să te asemui cu o zi de vară?
Sonetul 18
de William Shakespeare
Shall I compare thee to a summer’s day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer’s lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimm’d;
And every fair from fair sometime declines,
By chance or nature’s changing course untrimm’d;
But thy eternal summer shall not fade
Nor lose possession of that fair thou owest;
Nor shall Death brag thou wander’st in his shade,
When in eternal lines to time thou growest:
So long as men can breathe or eyes can see,
So long lives this and this gives life to thee.
(1609)
George Bacovia
——————————————————————————-
Noapte de vară
Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Luna urcă, somnoroasă, –
Vino, vin!
Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare, –
Poezie, sau destin.
În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume, –
Vino, vin!
Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră, –
Poezie, sau destin.
Vară
de Lucian Blaga
La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în când
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cântec de lăcuste.
În soare spicele îşi ţin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.
(1920)
Vara în capitală
de Ion Minulescu
Au plecat bucureştenii toţi la băi
Şi cu Vara n-au rămas în capitală
Decât morţii şi gardiştii…
Iar pe străzile pustii şi prin odăi –
Praful ce se-ngroaşă zilnic,
Şi-n covoare –
Moliile cu prezenţa lor fatală
Şi cu veşnica lor poftă de mâncare…
De urât că n-are ce să vadă
În monumentala noastră capitală,
Vara umblă toată ziua-n pielea goală
Prin apartamente-nchise
Şi pe stradă –
De la Parcul Carol la Şosea
Şi de la Şosea la Cotroceni,
Însoţită de o droaie de ţigani
Şi de olteni,
Care vând cireşi, rahat şi limonadă
Şi-o poftesc să cumpere şi ea…
Vara însă-i fata de la ţară –
Bleagă şi prostuţă ca o oaie –
Nu ştie că-n capitală
Este şi-o “Baie centrală”,
Şi când simte că-i zăduf din cale-afară
Se răsfaţă-n Dâmboviţa cât îi place,
Ca Suzana clasică, la baie…
Iar pe mal, gardiştii – cască-gură –
O mănâncă cu privirea lor şireată,
Ca bătrânii poftitori de trup de fată,
Şi se-ntreabă:
Ce să-i facă?…
Să-i dea pace,
Sau s-o vâre-n beci la prefectură?…
Simbolistă-orientală
Amiază maură
de Ion Luca Caragiale
În aer e lene… Amiază de vară.
E pâclă greoaie de plină Sahară.
Ca tigru-ntre două tigrese rivale,
Ce scuipă de turbă şi sânge şi bale,
Ahmet stă-ntre două geloase neveste:
Fatme – o minune, Biulbiul – o poveste!
Biulbiul este blondă, Fatme este brună;
O patimă oarbă şi alta nebună.
Ahmet simte bine că fierbe în ele
O ură cumplită, o ură de-acele
Ce lasă din treacăt în neagra lor cale
Ruine şi sânge şi moarte şi jale.
Sunt două extreme, sunt două-antiteze…
Pornirea vrăjmaşe, el vrea s-o calmeze:
“Pe-Allah strălucitul! pe sântul profet!
Pe stele şi lună! (răcneşte Ahmet
Ş-apucă hangerul) Fatme! un ciubuc!
Mergi!”
“Nu vreau!!”
«Zic: du-te!!»
“Stăpâne… mă duc!”
…Fatme se supune şi pleacă fierbând,
Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând…
Fatme e departe… Emirul Ahmet
Cu blonda Biulbiulă vorbeşte-n secret!
*
În aer e lene… Amiază de vară…
E pâclă greoaie de plină Sahară.
Biulbiul doarme-acuma deplin liniştită.
Fatme se întoarce… Figura-i, pălită
De focul ce-o arde, cu jale zâmbeşte.
Ahmet ia ciubucul şi ţintă-o priveşte.
“… Nebuno – el zice – te-apropie bine:
Cât n-ai fost aicea vorbii tot de tine…”
“Ştiu… Doarme acuma potrivnica mea:
Stăpâne, vorbeşte-mi şi mie de ea!”
Biulbiul doarme dusă… Emirul Ahmet
Cu bruna Fatmea vorbeşte-n secret…
Şi bruna, la rându-i, de vorbă sătulă,
Adoarme alături cu blonda Biulbiulă.
Emirul de vorbă şi dânsu-i sătul –
De-o parte-i Fatmea, de alta-i Biulbiul.
Ca tigru-ntre două tigrese rivale
Ce dorm obosite, zdrobite de şale,
Adoarme-ntre două domoale neveste:
Fatme – o minune, Biulbiul – o poveste…
… Şi-n aer e lene… Amiază de vară…
E pâclă greoaie de plină Sahară!