Izvorul nopţii
de Lucian Blaga

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Acuarela
de Ion Minulescu

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Orasenii, pe trotuare,
Merg tinandu-se de mana,
Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana,
De sub vechile umbrele, ce suspina
Si se-ndoaie,
Umede de-atata ploaie,
Orasenii pe trotuare
Par papusi automate, date jos din galantare.
In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Nu rasuna pe trotuare
Decat pasii celor care merg tinandu-se de mana,
Numarand
In gand
Cadenta picaturilor de ploaie,
Ce coboara din umbrele,
Din burlane

Si din cer
Cu puterea unui ser
Datator de viata lenta,
Monotona,
Inutila
Si absenta…
In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana
Un batran si o batrana —
Doua jucarii stricate —
Merg tinandu-se de mana…

Lacul

de Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Izvor de apa vie

de George Cosbuc

Cand Prier-alb, feciorul lui Tulnic Imparat,
Din casa parintasca la taberi a plecat.
In alte lumi, sa caute pierduta lui draguta,
A dat lui Prier-negru atunci o naframuta
Si-a zis: In toata ziua poti sti de soarta mea!
Priveste-mi naframuta, si tu cand vei vede
Pe mijlocul ei dunga de sange, dunga lata,
Sa stii, iubite Prier, ca-s mort! si zilnic cata
Naframa-i Prier-negru, iar cand a opta zi
De sange lata dunga pe mijloc o zari,
E mort! a zis si-n clipa a-ncalecat feciorul.
Pe Vantes, cal salbatic, sa-si caute fratiorul.
Gasindu-l intr-o silha de fagi, in stan schimbat,
La sfanta Luni se duce si sfanta Luni i-a dat
Invat, sa ude stanul cu stropi de apa-vie…
Asa spun din poveste batranii. Din vecie
Asa le-a ramas rostul in basme si povesti
Ca multi viteji nazdraveni si fii imparatesti
Catau ori cu tovarasi iubiti ori numai sanguri
Izvorul de apa-vie. si spun ca era-n cranguri
Acel izvor, in codrii vechi fara de carari,
Si-un monstru sta la paza, balaur ce pe nari
Si gura varsa flacari, de foc avea plamanii.
Iar daca vrei legenda, frumos o spun batranii,
Cum palidul balaur ajunse pazitor
Padurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor
De leac. Legenda asta eu vreau sa ti-o spun tie,
Sa vezi, ce mandru-i rostul din basm cu apa-vie!
*
Pe vremea cand balauri si sarbede-aratari
Aveau culcus in pesteri de munti si pe sub mari
De gheata traiau monstrii cu forme fioroase,
Cand zmei salbatici, spaima copilelor frumoase,
Cereau in largi palute molatic adapost:
P-acele vremuri, basmul vorbeste, cum c-a fost
Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,
Cum n-aveau crunt atata toti monstrii de pe lume!
Tiran detot, cu moartea mai mult era dedat
Ca varful gol de munte cu cer innegurat,
Si orb in judecata, salbatic in manie;
Ziceau oamenii tarii ca nu-i creat din glie.
Si n-are suflet, n-are nici inima, ca-n loc
De inima el poarta un foc, demonic foc,
Ce-l arde si-l zdrobeste si-n veci nu-l poate stange,
Decat numai betia de lacrimi si de sange!
Crai-Sanger! Toata lumea Crai-Sanger l-a numit.
Tot omul, care-o data pe Sanger l-a zarit,
Cadea-n lingori si friguri, salhui traia cu anii,
Iar daca scapa teafar, trei luni facea matanii,
Caci Sanger numai sangiuri prin lume rasadea;
El nu iubea pe nimeni si nimeni nu-l iubea.
Mereu incretea gene, catand la spazi taisul,
Cu toata lumea larga sta Sanger de-a poncisul,
Chiar sora, frati si doamna, parintii i-au fugit
De groaza lui pe lume. Caci nu s-a pomenit
Alt om ca el; nici fiara n-a fost asa ca dansul,
Caci el a fost Crai-Sanger ce n-a cunoscut plansul.
Ci spun ca Sanger, totusi, iubiri mai cunostea,
Caci el avea o fata, pe Lina, si-o iubea
Cu patima. Dar Lina de fel n-a fost ca Sanger:
Frumoasa era, blanda, cu sufletul de inger.
Si n-a fost decat roaba! Caci Sanger a zidit
Un turn cu temelia din piatra de granit,
Cu porti de aur gemeni, si-n turn a pus pe Lina:
Ea n-avea nici un umblet afara din gradina
Tatane-sau, nici oameni la dansa nu s-au dus,
Caci dusul era moarte. si crudul crai a pus
In preabatul gradinii pandas, iara pandasul
Nici somn n-avea, nici pace, caci Sanger, patimasul,
A prins de la o vreme pe-argat a-l banui,
A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,
Sa-i spuna ce om are carari de turn aproape?
Si spun ca, mai la capat argatul, ca sa scape
De-atata banuire, i-a spus neadevar,
Ca-n toata noaptea vine la fata Calapar.
Si-atunci, cum a fost Sanger om negru de furtuna,
Om care-si facea lege din cea mai grea minciuna,
Rosi pana la crestet si, negru de turbat,
A-nfipt recele palos in palidul argat,
Sfarmandu-l bucatele cu spada si toporul.
Asa! Pe rand cu toate! Sa prind acum feciorul!
A zis, si-a dat porunca, si servii dinadins
Umblau din casa-n casa, pe Calapar l-au prins
Si l-au taiat din spade si l-au strapuns cu suliti
Si l-au legat de coama fugarilor, pe uliti
Tragandu-i miseleste cadavrul tandurit,
Pan oasele pe drumuri de-arbust s-au farimit.
Caci astfel era Sanger; spun basmele de dansul,
Ca-n toata-a lui viata el n-a cunoscut plansul!
De-atunci s-a trezit lumea in alt amar de munci.
In preabatul gradinii lui Sanger-Crai de-atunci
La paza n-a stat nimeni, dar servi au stat la paza
Prin tot cuprinsul tarii, sa prinza si sa vaza
Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun
Nici nu stia ce face Crai-Sanger de nebun!
Si, cat a fost craimea de-ntinsa si de lata
N-a mai ramas un singur fecior, macar o fata
N-a mai ramas, caci servii, nebuni intr-adevar,
In tot feciorul tarii vedeau un Calapar
Si-n orisicare fata, de crime-aveau oglinda,
Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca sa-i prinda.
Apoi a dat Crai-Sanger porunci, de-au naruit
Intregul turn, cu zidul din piatra de granit,
A spart chilii frumoase si-a rupt portile gemeni,
Facand zidirea toata pamantului asemeni.
Si-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;
A pus la lucruri grele pe fete si feciori,
Siliti au fost sa lucre, muncind din greu cu anii,
Sireag intins de temniti, tot pentru ei, sarmanii!
Iar Linei, ca la fete, cari poarta intr-ascuns
Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns
Cositele, ca astfel mai tare sa o doara,
Dand semne biata fata ca nu-i mai mult fecioara
Si-asa batjocorind-o, cum n-a putut mai las,
Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oras
Cu zgomote si chiot de-o lume paganeasca!
Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca sa-i amareasca
Mai greu sfarsitul vietii, la servi porunci a dat
S-o duca-n silhe negre, s-o piarda-n codru lat,
Caci astfel era Sanger; mai monstru decat dansul
N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plansul.
Trei zile lungi in codru noptatic s-a luptat
Cu temere si tremur copila. I-au legat
Picioarele cu lanturi, sa nu-si stramute locul;
Zacea pe glii, aprinsa de sete, cum e focul;
De-aprins, caci setea numai, grea sete ucidea
Pe fata lui Crai-Sanger. si biata, cum plangea
Varsand din ochi albastri de lacrimi mari o vale,
Veni pe gand sa beie din lacrimile sale,
Si-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, vad ca-i scris,
Sa mor cum nu mai moare alt om! Caci arse mi-s
De largi vapai plamanii si buzele-mi albastre!
Sa fiu de-acuma hrana padurilor sihastre
Si vremurilor grele! Sa n-am eu nici salas,
Nici preoti; numai lupii, de sangiuri patimasi,
Sa-mi sfartece cadavrul, si corbii dusi de vanturi
Sa-mparta-a mele oase pe-o mie de pamanturi!
Oh, Doamne! Tu esti mare, esti bun si-ndurator,
Oh, nu ma lasa-n umbra padurilor sa mor,
De fiare sfasiata. si plange; precum plange,
Pe palmi aduna lacrimi si ca-n pahar le strange
Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop
Se varsa nebunatic in stropi, dar nici un strop
Nu pierde cararusa spre palmile vecine.
Cand palmele-mbinate de lacrami au fost pline,
Copila bland se-ndoaie, din greu a suspinat,
Apoi bau din lacrimi. De-abia i-a lunecat
In piept ultimul picur, de-abia se pravaleste
Cel strop ramas pe palma, cand Lina si simteste,
Ca lumea ei se-ntoarce, ca genele-i s-ating:
Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,
Pe frunte-i cade bura; din brate-i curg siroaie,
Si pieptul roureaza, din par ii cade ploaie
Si hainele-i se-ngreun, tot trupul e parau,
Caci membrele sub apa topindu-se mereu
Fac trupul sa tot scada in sipot, in paraie;
Si-n doua, trei clipite, copila cea balaie
Ramase numai urma de-un limpede izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern sopotitor.
Un sopot lin, ce pare ca spune tot de dansul,
De Sanger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plansul.
Dar Sanger-Crai, tiranul, din ce era nebun
Mai mult innebunise. Asa vorbesc si spun
Povestile, ca-n urma mustrarea constiintii
S-a prins de el; salbatic crisca din dinti, cat dintii
Sudori storceau de sange, dar nu-i parea lui rau
De-atatea mari ucideri, de-ntreg trecutul sau,
Ci numai pentru fata simtea mustrare dansul,
Dar nu plangea, ca-n viata el n-a stiut ce-i plansul.
Si, ca sa-si amageasca mustrarile din piept,
El a chemat la curte pe cel mai intelept
Din cati stiau sa-ti afle pe stele soartea toata
Si-acela, prin vazduhuri trecandu-si ochii roata,
Prin zece nopti de-a randul mari taine le-a patruns
Si-n urma lui Crai-Sanger asa i-a dat raspuns:
O, stea vad eu pe ceruri, cu semne de repaos…
In pieptu-ti furtunatic lipseste-un larg adaos
De liniste si pace, Crai-Sanger! si din stea
Citesc acel adaos. Cand nu vei mai avea
In tot cuprinsul tarii nici macar o sageata,
Cand orice fel de arma prin tara ta cea lata
Nu va mai fi nici palos, nici spada si topor;
Cand liber va fi-n drumuri oricare calator
Si nu se va mai teme de nopti si cai inguste,
Cand zece sarindare si zece saracuste
Plini-vei pentru Lina: scapat vei fi atunci
De chinul tau, o parte tu pierde-vei din munci!
Atata-i tot; fa toate, Crai-Sanger, baga seama
Si fa; cand vei fi gata, atuncea tu ma cheama
De nou, sa cat vointa puterilor de sus.
Asa i-a zis. Iar Sanger pe cugete s-a pus,
Si nu-i venea sa faca, la cruci de drum sta dansul,
Caci Sanger era craiul ce n-a stiut ce-i plansul.
Dar a facut el totusi. Din fiece palat
Si fiece coliba a pus de-au adunat
Sageti si lanci si suliti si spazi inveninate
Si palose, topoare de-otel, si le-au pus toate
Pe zece mii de care, la fiecare car
Parechi tot cate patru de bivoli injugar
Si, doua luni de-a randul mergand, in departare
Le-au dus la mari afunde si le-au zvarlit in mare.
Apoi au prins sa sune mari clopote intins
Si jalnic, prin biserici pii preoti au aprins
Facliile de ceara din sfesnice-aurite,
Din turn rasuna toaca, prin tinzi impodobite
Treceau in rand cadelniti cu fumul lor domol,
Iar sfanta rugaciune curgea de la pristol:
Erau pentru copila lui Sanger sarindare.
A dat apoi drum liber drumasilor, carare
La toti din tot cuprinsul hotarelor a dat
Si-n urma pe cetetul de stele l-a chemat.
Acela, dac-aude, ca simte inca grele
Mustrari in suflet Sanger, de nou privi la stele,
Si, plin de murmur aspru, clatind mereu din cap,
A zis: Stapane! Iarta, dar nu pot sa te scap
De chinul tau salbatic, pe cata vreme-n tara
Mai este inca-un palos! Cand servii tai legara
Pe Lina si-o duser-in codru, au pierdut
Un palos ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,
In ce loc e; dar pleaca, stapane, insuti pleaca
Si cauta-acela palos si da porunci sa-l faca
Bucati, a lui cenusa s-o volbure pe vant,
Asa sa-ti piara chinul, cum piere pe pamant
Cenusa-nvolburata! La palos dar! printr-insul
Un leac vei afla, doamne, si-acela leac e: plansul!
In zori de zi Crai-Sanger spre cranguri a plecat
Sa caute palos. Chinul atat a macinat
Puterile-i cat sarbed d-abia-si tragana traiul,
Asa de mult slabise in scurta vreme craiul.
Din zori de zi, pe drumul ingust a mers mereu,
Prin silhe mari, cu ochii batand suisul greu
Al codrilor salbatici, pe cai si sub caruntul
Desimilor un palos cautand cu de-amanuntul.
Si, cum pasea cu sila, el tot parea scaldat,
Si-n alb de ochi un purpur de sange-i s-a lasat
Si-un purpur de stropi rosii s-a pus pe-a sale gingini,
Iar fata lui primise color ca de funingini:
Un monstru parea, fiara, un tip intunecos,
Cum nu-i pe lumea noastra nimica mai hados!
Mergand asa, pe vremea cand soarele se-ngana
Cu noaptea, a dat Sanger cu ochii de-o fantana
Si, caci i-au ars plamanii de sete, a baut
Din apele curate, ci Doamne! n-a stiut,
Ca bea schimbate lacrimi a Linei si bea sange
Din fata-sa, si iata! El bea si-ncepe-a plange!
El, crudul si tiranul, ce-atatea vieti a stans
Si-a fost nascut pe lume sa nu cunoasca plans
Si mila, el acuma in ochii sai simteste
Potop intreg, sub plangeri gandeai ca se topeste;
Atat era de gemet infrant si abatut,
Ca orice om atuncea, de cumva-ar fi vazut
Pe crai, putea sa joare, ca nu-i acela dansul
Nu el e Sanger, craiul ce n-a cunoscut plansul!
Oh! N-avea ce sa caute mai mult in codru des
Pierdutul palos! Craiul atunci a inteles
De prima oara-n viata, ca-n planset sta balsamul
Durerii, si de-aceea tiran lucra tiranul,
Caci nu cunoaste lacrimi: iar cei care nu plang
Sunt tot acelasi suflet cu fiarele din crang!
Atunci de prima oara, cu sfanta limpezime,
In ochi i se desfasur intregile lui crime:
El vede morti cari zbiara si brate reci intind;
Feciori ucisi se-nalta si-l blastama murind,
Iar dintre ei mai palid si plin de rani s-arata
Acel ucis pe uliti de cai sumeti; o ceata
De mame vin, cu pruncii strapunsi pe sanul drag;
Si fete vin siraguri, ci-n ultimul sirag
Mai mult razbunatoare si crunta dintre fete
Apare-n trup cu lanturi, un cap orfan de plete,
Si Doamne! Craiu-nchide cu groaza ochii sai;
Cunoaste ce nemernic a fost si, de vapai
Cuprins, mai tare plange si-l arde-n suflet vina,
Cand stie ca izvorul e Lina! si pe Lina
Ar vrea s-o mai cuprinda, s-o stranga-n al sau brat
Si-atunci, ca niciodata, din ochii lacrimati
Incep a pocni flacari, pe nari si de pe gura
Siroi curgea de para, scantei o mie cura
Din barba lui, si dintii de jar i se prefac,
Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se imbrac
Si gheare-i cresc la maini si la picioare gheare,
Limbi mari acum invarte si colti are de fiare!
Crud monstru intre oameni, pedepse l-au ajuns
Si-acela tip salbatec a fost numai raspuns
Pornirii lui de monstru! Sa-l stie toti, ca dansul
A fost un crai salbatic, ce n-a cunoscut plansul!
*
A fost demult odata, spun oameni, un izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern sopotitor;
Si spun ca toti vitejii cercau acele ape,
Caci cine bea din ele oricand putea sa scape
Din orice rau: batranii pe loc intinereau,
Bolnavii totdeauna se insanatoseau,
Durerea trecea-n visuri, plansoarea-n bucurie
Si moartea trecea-n viata, caci apa era vie.
Mai spun ca sta balaur acolo si pazea
Mereu acele ape, si nimeni nu-l putea
Cu bratul sau invinge, cu arma omeneasca
Era preste putinta vrun om sa-l biruiasca,
Ci numai cu matanii si sfinte rugaciuni
Si numai cu-ajutorul si sfatul sfintei Luni…
Azi nu mai stie nimeni de-acel izvor; se pare
Ca-i sec detot: si totusi, in piept tot omul are
Acel izvor, de cumva voieste a-l avea:
E lacrima! Caci poarta un cer intreg in ea,
Si-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:
Izvoarele credintei, nadejdii si-al iubirii!

Fântâna cu platani
de Ion Pillat

Fântâna cu platani de lângă ţărmul mării
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.

Fântâna unde vin cu vasele de-aramă
Cadânele să-şi ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e – ţi-o spun – şi dorul meu – ia seamă –
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.

Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corăbii în amurg… Şi piere zi şi an;
Dar aplecat uşor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl văd în umbră de platan.

Sunt zile sau sunt ani de când pe ţărmul mării,
În limpezimi adânci fântâna l-a închis?
Platanii tot foşnesc, şi nu-l pot da uitării
Murmurul de pârâu rostogolit prin vis…

Water, is taught by thirst
(Emily Dickinson)

Water, is taught by thirst.
Land — by the Oceans passed.
Transport — by throe —
Peace — by its battles told —
Love, by Memorial Mold —
Birds, by the Snow.

Din ceas, dedus…
Ion Barbu

“Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

Lacustra
de George Bacovia

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Si cand s-ar darama toata apa peste noi…
– Zau, nu e bine sa strige toti cei de pe mare o data.
– Chiar daca sunt naufragiati?
– Chiar naufragiatii. Sa strige toti, dar pe rand.
– Inteleg, sa nu se bage de seama…
– Altfel, s-ar crede ca e o jelanie absoluta.
– S-ar infuria marea.

– (Intelept.) De-aia fiecare om trebuie sa-si vada de trebusoara lui.
– (Uitandu-se in apa) Sa priveasca in cercul sau.
– Si sa taca. (Pauza.)
– Numai ca eu trebuie sa strig. Sa-l chem pe Iona.
– (Striga) Ionaaa!

Iona – Marin Sorescu

ZADARNIC STERGE VREMEA…

Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme!
În minte-mi eşti săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mână-n noapte a visurilor turme
Şi toate trec ca vântul ­ dar chipul tău nu trece.

În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,
În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,
Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.

Astfel în veci în minte-mi încremenişi frumoasă
Şi văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,
Tu, blond al vieţii mele ş-al dragostei copil!

Zadarnic cât repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus
Şi noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă
Şi mintea mea în noaptea de veci va fi apus.

Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge,
În inimă cât fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge,
Cu dânsa împreună şi ele vor muri!

O, rai al tinereţi-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost şi fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am.
Mihai Eminescu

Viață, ce mai!
Copaci, apă… 🙂