Programat:
«Nimic n-a fost niciodată – este şoapta care ne mângâie în amurguri.» ~ Emil Cioran
În fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. CREPUSCUL LA CEAS DE SEARĂ este reconfortantul laitmotiv al zilei.
de George Bacovia, 1904
Amurg de toamnă violet…
Doi plopi, în fund, apar în siluete
— Apostoli în odăjdii violete —
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet…
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.
Amurg de toamnă violet…
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.
Spune-o-ncet, n-o spune tare
de Lucian Blaga
Spune-o încet, n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
Sufletele nu-s în noi.
Stăm alături, eu şi tu?
Sufletele noastre sunt în noi,
Cînd suntem doi.
Altfel nu!
Stelelor
de Lucian Blaga
C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi
în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde.
Un singur rând mi-e rază şi putere:
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.
Acelasi asfintit (I)
Tiveste nori cu purpuriu, o data, inca o data,
Spectacolul e zilnic, gratuit, complet
Actorul soare nu oboseste niciodata.
Doar noi, jucam un ultim act, nedrept si desuet,
Apoi plecam cam singuri, de tot, si poate prea incet.
* Versurile imi apartin, cer iertare daca trebuiau poezii de autori consacrati.
** Mai am o varianta, poate ma ajutati s-o aleg pe cea mai buna?
Acelasi asfintit (II)
Priveste cerul in asfintit…
Soarele nori diafani tiveste
Apoi dispare inca arzator, in trepte,
Si maine reapare-nicicand nu oboseste.
Noi,
noi jucam un rol final – umil si cam netot
La asfintit plecam, insa plecam de tot.
* Nu numai că nu am impus această restricţie, dar chiar mă bucur că au apărut şi versuri originale.
** Cea mai bună? E greu, dacă nu chiar imposibil de spus. Câteva consideraţii personale, cu mare plăcere:
— ideea de a contrapune cele două categorii de apus mi se pare excelentă;
— (I): strict tehnic vorbind, dacă mai exista încă un vers înainte de ultimul şi ai fi împărţit poemul în două strofe, ai fi obţinut o frumoasă terţină:
Tiveşte nori cu purpuriu, o dată, încă o dată,
Spectacolul e zilnic, gratuit, complet
Actorul soare nu oboseşte niciodată.
Doar noi jucăm un ultim act, nedrept şi desuet,
Apoi…
Apoi plecăm cam singuri, de tot, şi poate prea încet.
Şi de la terţină la sonetul italian nu mai este decât un mic pas.
P.S. Am scos o virgulă inutilă (pusă între “noi” şi “jucăm”). Poate “osteneşte” în loc de “oboseşte”?!
— (II): aş înlocui “în trepte” (poate cu “încet-încet” sau cu “discret”), din nou… “oboseşte” şi aş pune “act” şi nu “rol” final.
— ca să revin la întrebarea iniţială, aş alege a doua variantă.
Mihai Eminescu:
Sara pe deal
Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorind în fintine;
Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine.
Luna pe cer trece-asa sfinta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi cesele-n luna ridica,
Scirtiie-n vint cumpana de fintina,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stina.
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cimp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasul-mi spre tine grabeste:
Linga salcim sta-vom noi noaptea intreaga,
Ore intregi spune-ti-voi cât îmi esti de draga.
Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surizind vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcim. – Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?
Se bate miezul nopţii…
de Mihai Eminescu
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
Ion Minulescu
Crepuscul la Tomis
Pe mare-n asfintit…
Si vantul
Imi poarta barca pe cararea
Pe care soarele si marea
Se-mbratiseaza cu pamantul!…
Din larg,
Ca niste mici fragmente
Desprinse din albastrul infinit,
Inamoratele sirene
Apar cu gesturi indecente
Si-n cinstea mea incep sa-noate
Pe spate,
Cu cate-un far aprins sub gene,
Ce-mi lumineaza-n asfintit
Temutul semn de intrebare
Cu care marea m-a-nfratit…
Iar eu –
Pornit in cautarea
Frumosului din suflet
Si din rime –
Un vagabond pe care marea
M-a scos de par, din adancime
M-avant din nou in infinit…
Si convertit
De dragul unei simple jucarii,
M-agat cu mainile de astrul
Ce ca un pescarus ranit
Isi moaie aripa-n albastrul
Crepuscularei agonii!…
sugestiile tale sunt bine-venite, pretuiesc mult faptul ca te-ai aplecat pe versurile mele, multumesc!
Ai dreptate cu treptele dar am tinut neaparat sa spun ca soarele dispare treptat; am vazut multe apusuri…soarele e intreg, apoi jumatate, apoi se mai vedea doar o fasie din el…
“de la terţină la sonetul italian nu mai este decât un mic pas”…fac poezii cunoscand prea putine detalii tehnice dar mi-ai dat un impuls sa citesc un sonet italian, sper sa gasesc, multumesc inca o data!
Drept exemplificare am ales un sonet semnat Michelangelo Buonarroti; urmăreşte rimele din ultimele două strofe (terţine): 1-3-5 şi 2-4-6.
Soneto no.10, vol. Le ‛Rime′
Qua si fa elmi di calici e spade,
E ‘l sangue di Cristo si vend’a giumelle,
E croce e spine son lance e rotelle,
E pur da Cristo pazïenzia cade.
Ma non ci arrivi più ‘n queste contrade,
Che n’andre’ ‘l sangue suo ‘nsin alle stelle,
Poscia c’a Roma gli vendon la pelle
E ècci d’ogni ben chiuso le strade.
S’i’ ebbi ma’ voglia a perder tesauro,
Per ciò che qua opra da me è partita,
Può quel nel manto che Medusa in Mauro;
Ma se alto in cielo è povertà gradita,
Qual fia di nostro stato il gran restauro
S’un altro segno ammorza l’altra vita?
Sonetul nr.10, vol. ‛Rime′
Se toarnă din potire coifuri, spade,
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!
Nu spini şi cruce vezi, ci săbii, scuturi:
răbdarea însuşi lui Isus îi scade…
Ar sângera spre cer până-n Pleiade
dacă-ar sosi-n romanele ţinuturi;
s-ar face pentru pielea-i împrumuturi
şi-n drumul faptei bune baricade!
Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur,
dar cel în mantii sfinte mă îngheaţă,
precum Meduza din ţinutul Maur.
Ce alinare ne-ar mai sta în faţă,
când ştim că-n cer n-au preţ nici bani, nici aur
şi un alt semn a stins cealaltă viaţă?
Excelenta traducere aparţine Prof.Dr. C.D. Zeletin. (E.L.U., 1964)
cata melodie!…iar traducerea unei poezii e o incercare demna de respect, o alta creatie, nici nu m-am gandit pana acum…Multumesc mult, de cate ori plec de aici, de pe saitul tau, plec cu ceva de pret