Ce interesant!
Mâine se împlinesc fix 131 de ani de la publicarea acestui poem în revista “Convorbiri Literare”.

La mijloc de codru des
de Mihai Eminescu, 1884 (forma populară)

La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândunele
Şi de chipul dragei mele.

Bătrânul pădurar
de Nicolae Labiş

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Ex ossibus ultor!
de George Coşbuc

A fost un tânăr împărat –
De la mişei a smuls averea
Şi-a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.

Şi-atunci, cu fulgerul tovarăş,
Ieşi-va mortul împărat,
Şi-n iadul lor, de-unde-au plecat,
S-or prăbuşi tiranii iarăş.

Miradoniz
de Mihai Eminescu, 1872

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streşină era un codru vechi
Şi colonadele erau de munţi în şir,
Ce negri de bazalt se înşirau,
Pe când deasupra, streşina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt.
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupţi scările negre
De stânci, care duceau sus în palat ­
O vale-adâncă şi întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adânc bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el ­
O vale cât o ţară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit şi cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Şi crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalţi,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculiţele prin frunze
Şi împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi ­
Cu părul de-aur şi cu aripioare
De curcubău ­ în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâiesc şi-şi moaie
Guriţele-umede şi roşii în potirul
Mirositor şi plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Şi verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori ­
E-o florărie de giganţi. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauţi
Prin streşina de codru până sus,
Unde în ceruri lin pluteşte luna.
Ea-i o regină tânără şi blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă… Trece luminând cu ochii
Albaştri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,
Se-ncheagă, se formează ­ ncremeneşte,
Devine-un templu grec şi plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor ­ şi prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte ­ tăriile negre
A domei se-nsenină ­ şi ea intră
În el. ­ Columnele-ard sub clara ei lumină
Şi aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă… stelele-o urmează.
Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. ­ Insule sfinte
Se nalţă-n el ca scorburi de tămâie.
Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri,
Cu flori de aur, de smarald ­ cu stânce
De smirnă risipită şi sfărmată
În bulgări mari. Pe mândrele cărări,
Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireşi în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalţă,
De flori troiene în loc de omăt
Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză
De-argint deasupra apei şi se oglindează
În fundul ei ­ astfel încât se pare
Că din aceaşi rădăcină creşte
O insulă în sus şi una-n jos.
Şi nu-i nimica în aceste ramuri:
Dintr-un copac într-altul numai ţes
Painjini de smarald painjinişul
Cel rar de diamant ­ şi greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Şi peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic ţesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alţi copaci.
Prin podul străveziu şi clar străbate
A lunei rază şi-nverzeşte râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie. ­ Iară peste pod
Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,
Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor,
Ivind prin haina albă membri-angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Picioare de omăt, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Şi rătăceşte, ­ o umbră argintie
Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân,
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde ­ îi sărută ochii şi-i dă drumul;
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur, se aşază-ntr-a ei aripi
Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.

P.S. Chiar încurajez postarea de creaţii originale, fie ele în proză sau în versuri.
Mă înclin cu respect în faţa titanilor şi a capodoperelor din Patrimoniul nostru ori cel universal, dar îmi face o deosebită plăcere să descopăr, să citesc şi să promovez autori contemporani.

Curat Neo-Romantism:
Evadare din realitate, sublim şi feeric în deplin consens, iubirea armonizată cu natura ocrotitoare, dar şi un avertisment hotărât împotriva genocidului la care supunem mai toate suprafeţele împădurite.

P.S. Dacă aş fi cârcotaş, m-aş lega de versul al 7-lea; aş înlocui “un arcuş” cu “o strună”. 😉
P.P.S. Pentru că nu sunt cârcotaş, am să mă limitez la a ilustra poemul tău cu o imagine sugestivă:

( ©2010 D.C. ~ Clic pe foto pentru imagine mărită )

Padurea
de Marin Sorescu

O liniste solemna si activa.
Milioane de frunze,
Milioane de ace de brad,
Osciland pe un cadran imens.

Lemnul ca o aspiratie a pamantului,
A pietrei. Brazi, paltini, ulmi, stejari
Atatea esente de divinitate.

In jurul meu padurea lucreaza la cercuri.
In trunchiuri
Ciocanitoarea bate nituri

E o liniste incarcata
De febra inaltarii unor catarge.
Unde plec, Doamne?