Câinii negri ai memoriei

N. RED.: « A patra cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole, spumoase note de lectură. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Încă nu sunt sigură dacă îmi place sau nu Ian McEwan. Prima carte scrisă de el și citită de mine, Amsterdam, mi s-a părut cam fără sare și piper. Grădina de ciment m-a prins mai mult din cauza morbidității ei, fiind vorba de niște frați incestuoși care sfârșesc prin a fi și criminali pentru a-și apăra stilul de viață neortodox. Ispășire m-a înduioșat prin povestea tragică de viață și iubire, apoi m-a nedumerit prin ruperea de ritm și plonjarea în universul noroios al celui de-al doilea război mondial, ca la final să înțeleg resortul ascuns al personajului principal, o scriitoare celebră. O carte fracturată, dar care și-a împlinit menirea: aceea de a rămâne în memoria cititorului măcar și ca o idee vagă, dacă nu ca și ceva de referință, astfel încât, atunci când am văzut filmul făcut după ea, mult timp după ce citisem romanul, mă minunam cât de isteață sunt încât știam ce va urma.

Câinii negri sunt altfel. Aparent e o carte autobiografică. Nu am de unde verifica dacă e așa sau nu, dar începe cu un preambul destul de lung, care explică fascinația autorului pentru părinții soției lui, pe care îi descoase încercând să le scrie istoria. Cartea este, în esență, povestea unei iubiri măcinate de viziunea diferită asupra lumii a protagoniștilor. Momentul de răscruce al celor doi e descris cu un umor de tip horror: cuplul de îndrăgostiți face o excursie printr-o pădure, în Franța anilor ‘40. La un moment dat, tânăra soție se întâlnește cu doi câini negri, fioroși, rupți de foame și feroce. Soțul, entomolog amator, rămas în urma ei cu vreo 300 de metri, e prins în studierea unui șir de omizi, pe care le urmărește cu deosebită atenție, făcând și schițe, timp în care perechea lui trece prin proba de foc a vieții ei, singură. În cele din urmă, femeia se descurcă cum poate, apelând la un briceag, dar rămâne profund marcată de întâlnirea aceasta, ce va deveni cu timpul un simbol la care se raportează și care-i va schimba viața, transformând-o dintr-o comunistă militantă într-o ființă profund spiritualizată, cu accente mistice și viața retrasă din lume.
Bineînțeles că, referindu-se la o asemenea perioadă, autorul nu poate face abstracție de ororile războiului și urmările lui, așa încât ne plimbă prin Berlin la momentul dărâmării zidului, pe la Majdanek și prin Franța de imediat după război. Oi fi eu mai antisocială, dar mi-am cam făcut suma de povești legate de perioada aceasta a omenirii. Istoria o scriu întotdeauna învingătorii, așa că nu m-aș hazarda să dau dreptate uneia sau alteia dintre părți. Adevărul îl știe numai Cel de Sus. Noi putem să-i vedem doar anumite fațete și asta doar dacă avem ochi pentru aşa ceva sau noroc să le surprindem.
Mai interesant mi se pare rolul ingrat al lui Jeremy, naratorul și rezonerul cărții. El e mereu la mijloc, convins de ”adevărul” Junei, soacra sa, dar și de cel al lui Bernard, socrul său. E ca sultanul din poveste, care, ascultându-l pe acuzator, decide: ”Acest om are dreptate!” După ce îl audiază și pe pârât, conchide: ”Acest om are dreptate!” Când marele vizir îi atrage atenția că nu pot avea ambii dreptate în aceeași chestiune, ajunge la concluzia dezarmantă: ”Și tu ai dreptate!” Cam asta pățește Jeremy. Singura lui certitudine este faptul că cei doi soți au reușit să-și rateze iubirea în ciuda inteligenței lor și a sentimentelor profunde, în numele unor idealuri folosite deseori ca stindarde de luptă sterilă.

Cam asta am înțeles eu din lectura Câinilor negri. Mult, puțin, nu știu. Mă feresc de cuvinte mari. Aș fi putut vorbi despre drama confruntării intelectualului cu tenebrele trecutului, despre angoase și dileme, despre structura în straturi a romanului, dar prefer să-i văd latura umană, așa cum o poate percepe un om obișnuit, pentru că rămân la ideea că scrierile de calitate se adresează unui public eterogen, nu doar elitelor care ar ști să scoată mii de simboluri dintr-o simplă întâmplare.

Melania Bancea, noiembrie 2010