La lluvia
de Jorge Luis Borges

Bruscamente la tarde se ha aclarado
Porque ya cae la lluvia minuciosa.
Cae o cayó. La lluvia es una cosa
Que sin duda sucede en el pasado.

Patio que ya no existe. La mojada
Tarde me trae la voz, la voz deseada,
De mi padre que vuelve y que no ha muerto.

LLUVIA
de Federico García Lorca

La lluvia tiene un vago secreto de ternura,
algo de soñolencia resignada y amable,
una música humilde se despierta con ella
que hace vibrar el alma dormida del paisaje.

¡Oh lluvia silenciosa que los árboles aman
y eres sobre el piano dulzura emocionante;
das al alma las mismas nieblas y resonancias
que pones en el alma dormida del paisaje!

LLUEVE…
de Pablo Neruda

Llueve
sobre la arena, sobre el techo
el tema
de la lluvia:
las largas eles de la lluvia lenta
caen sobre las páginas
de mi amor sempiterno,
la sal de cada día:
regresa lluvia a tu nido anterior,
vuelve con tus agujas al pasado:
hoy quiero el espacio blanco,
el tiempo de papel para una rama
de rosal verde y de rosas doradas:
algo de la infinita primavera
que hoy esperaba, con el cielo abierto
y el papel esperaba,
cuando volvió la lluvia
a tocar tristemente
la ventana,
luego a bailar con furia desmedida
sobre mi corazón y sobre el techo,
reclamando
su sitio,
pidiéndome una copa
para llenarla una vez más de agujas,
de tiempo transparente,
de lágrimas.

By George, she’s got it! By George, she’s got it! / Now, once again: where does it rain?

Acuarelă
de Ion Minulescu

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţïnându-se de mână…

LLUVIA
de Federico García Lorca

La lluvia tiene un vago secreto de ternura,
algo de soñolencia resignada y amable,
una música humilde se despierta con ella
que hace vibrar el alma dormida del paisaje.

Es un besar azul que recibe la Tierra,
el mito primitivo que vuelve a realizarse.
El contacto ya frío de cielo y tierra viejos
con una mansedumbre de atardecer constante.

Es la aurora del fruto. La que nos trae las flores
y nos unge de espíritu santo de los mares.
La que derrama vida sobre las sementeras
y en el alma tristeza de lo que no se sabe.

La nostalgia terrible de una vida perdida,
el fatal sentimiento de haber nacido tarde,
o la ilusión inquieta de un mañana imposible
con la inquietud cercana del color de la carne.

El amor se despierta en el gris de su ritmo,
nuestro cielo interior tiene un triunfo de sangre,
pero nuestro optimismo se convierte en tristeza
al contemplar las gotas muertas en los cristales.

Y son las gotas: ojos de infinito que miran
al infinito blanco que les sirvió de madre.

Cada gota de lluvia tiembla en el cristal turbio
y le dejan divinas heridas de diamante.
Son poetas del agua que han visto y que meditan
lo que la muchedumbre de los ríos no sabe.

¡Oh lluvia silenciosa, sin tormentas ni vientos,
lluvia mansa y serena de esquila y luz suave,
lluvia buena y pacifica que eres la verdadera,
la que llorosa y triste sobre las cosas caes!

¡Oh lluvia franciscana que llevas a tus gotas
almas de fuentes claras y humildes manantiales!
Cuando sobre los campos desciendes lentamente
las rosas de mi pecho con tus sonidos abres.

El canto primitivo que dices al silencio
y la historia sonora que cuentas al ramaje
los comenta llorando mi corazón desierto
en un negro y profundo pentagrama sin clave.

Mi alma tiene tristeza de la lluvia serena,
tristeza resignada de cosa irrealizable,
tengo en el horizonte un lucero encendido
y el corazón me impide que corra a contemplarte.

¡Oh lluvia silenciosa que los árboles aman
y eres sobre el piano dulzura emocionante;
das al alma las mismas nieblas y resonancias
que pones en el alma dormida del paisaje!

Ana Blandiana
Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

Plouă
de George Bacovia

Da, plouă cum n-am mai văzut…
Şi grele talăngi adormite,
Cum sună sub şuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!

Oh, plânsul şi când plouă!

Şi ce enervare pe gând!
Ce zi primitivă de tină!
O bolnavă fată vecină
Răcneşte la ploaie, râzând..

Oh, plânsul şi când plouă!

Da, plouă…şi sună umil
Că tot ce-i iubire şi ură –
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plânsul şi când plouă!

Ce basme şi le spun!
Ce lume-aşa goală de vise!
… Şi cum să nu plângi în abise,
Da, cum să nu mori şi nebun?

Oh, plânsul şi când plouă!

PLOAIA SFANTULUI ILIE
de Ion Minulescu

Ploua!…
Zi si noapte, ploua —
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ploaie-n rate
Calculate
De cerescul camatar,
Si la termen, achitate —
Sa ne spele de pacate
Dupa noul calendar…
Ploaia Sfantului Ilie
Abia sta…
Si-cepe iar!…
Parca-ar fi o papadie
Ca barba Sfintiei-Sale —
Barba fara-asemanare,
Ce se spulbera-n spirale,
Peste “Romania Mare”,
Pe care Sfantul Ilie
Ar fi luat-o cu chirie
Pentru… hidroterapie!…

Ploua!…
Zi si noapte, ploua…
Ploua-asa cum se stie
Sa mai fi plouat candva…
Ca si cum Sfintia-sa
N-ar fi om de omenie,
Si-ar fi —
Doamne!… Cum sa zic?…
Om ca noi — la suflet mic —
Om adica, cu pacat,
Nu chiar sfant adevarat…
Ploua!…
Zi si noapte, ploua…
Ploua-asa ca si cum ploaia
N-ar fi ploaie, ci… potop!…
Stop, Sfinte Ilie…
Stop!…
Domoleste-ti telegarii
Si mai crapa-ti barba-n-doua,
Ca de cand tot ploua… ploua,
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ne-au murit toti carturarii
De ftizie,
Si-n spital
Nu ne-a mai ramas decat
Un opet, cu-o tuse-n gat
Ca o strofa de… cristal!…

Nu-l lasa, Sfinte, sa moara,
Ca-i pacat de-asa comoara!…
Nu-l lasa sa moara-n ploaie
Ca pe biata cucuvaie…
Iar de-o fi sa fie asa
Cum socoti Sfintia-ta,
Vreau sa zic
Sa-l pedepsesti
Pentru faptele-i lumesti,
Da-i cerneala si hartie
Si-un consemn ceresc,
Sa-si scrie
Ultima lui poezie:
Ploaia Sfantului Ili

Ploaie urbana
de Ion Minulescu

Ploua!…
In orasul nostru romanesc
Ploua asa cum stim cu toti ca ploua
Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japoneza…
Pietonii pe trotuare se raresc,
O trasura cu un “Chrysler” in viteza,
Trec in sens invers
Si se ciocnesc…
Iar un popa cu sutana noua
Sta lipit de chioscul de ziare,
Ca un Crist de abanos intr-o vitrina
Plina
Cu tot felul de obiecte rare…
Ploua…
Si-n orasul nostru ploaia canta,
Canta ca un fonograf stricat…
De trei zile si trei nopti, neincetat,
Un tenor cu vocea falsa se framanta
Si pe strazi,
Si-n curte la palat…
Un tramvai se-ntoarce de la gara,
Si-n tramvaiul plin de pasageri
Toata lumea canta-n cor pe dinafara,
Ce-a cantat si ieri,
Si-alaltaieri…
Ploua!…
Si-n orasul nostru romanesc,
Bantuit de gripa si ftizie,
Tinerii fumeaza si tusesc,
Iar batranii dorm in vesnicie,
Ca solutiile puse-n… (paranteza)…
Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japoneza…

FURTUNA PRIMĂVERII
de George Coşbuc

Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.

Urlând le cârmuia cărarea
Purtându-i în năvală orbi,
Părea că varsă-ndepărtarea
Şi mii de lupi şi mii de corbi
De-a valma să-nspăimânte zarea.

Silit-au codrii mari să mugă
Şi-n turn, de unde-i supăra
Al clopotelor cânt de rugă,
Trăsniră, si-un potop era
Urgia ce-au făcut-o-n fugă.

Cu ei o noapte-nfricoşată
Ca iadul peste văi trecu:
Dar însăşi parcă-nspăimântată
De-atâta spaimă ce făcu,
De-abia veni, perind deodată.

S-a dus cum a venit. Departe
Spre-adâncul orizont s-a dus
Şi spaime-acum pe-acolo-mparte.
Şi iar s-a luminat pe sus
Şi râde soarele lui marte!