Tereza

N. RED.: « A cincea cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole, spumoase note de lectură. Constat că am intuit bine: atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Oricine a auzit de piesa lui Luigi Pirandello ”Şase personaje în căutarea unui autor”. Asta mi-a trecut prin minte atunci când am citit ”Creionul lui Dumnezeu”, o lucrare dedicată vieţii Maicii Tereza de Calcutta. Femeia aceasta măruntă şi uscăţivă, cu un veşnic surâs pe buze, mi s-a părut dintotdeauna un model uman fantastic. Mă întrebam doar cine se va încumeta să scrie o carte despre ea. Şi uite că lucrul acesta îl face o altă femeie, Franca Zambonini. Asta după ce şi-a petrecut mulţi ani urmărind-o prin lume şi reuşind – cu greu – să-i ia un interviu, din cauza programului extrem de încărcat al măicuţei şi a fugii ei de publicitate. În schimb, a avut ocazia să stea de vorbă cu cei care au cunoscut-o încă de când era tânără, în plus, având ocazia să vadă cu ochii ei realizările călugăriţei care şi-a dedicat viaţa celor săraci. Mai mult decât atât, Tereza de Calcutta şi-a trăit ultima jumătate de veac a vieţii ei în simplitate şi lipsuri. E, poate, de ajuns să menţionăm aici că măicuţa avea doar două sari-uri, pe care le spăla pe rând, şi se alimenta extrem de frugal (ceai cu pâine dimineaţa şi orez cu legume în timpul zilei), somnului nededicându-i decât cel mult şase ore pe noapte.
Cartea doamnei Zambolini nu e propriu-zis o biografie, ea nu respectă nicio ordine cronologică, ci mai mult un mozaic alcătuit aparent la întâmplare, după un adevărat pelerinaj făcut în Calcutta, San Francisco, Roma, Tirana şi Palermo, pe urmele femeii cele mai celebre din lumea de la data respectivă.
La sfârşitul anului 1928, Agnes Ganxhe Bojaxhiu (cu numele religios Maria Tereza a Pruncului Isus) a sosit în portul bengalez ca misionară a Surorilor de Loreto. Timp de douăzeci de ani le-a predat domnişoarelor din famiile bune istoria şi catehismul, dar nu a putut face abstracţie de boala, mizeria şi lipsa de speranţă din jurul ei, aşa că a lepădat veşmântul monahal în favoarea sari-ului femeilor sărace şi, cu doar 50 de rupii în buzunar, a coborât printre oamenii simpli cărora le va dedica întreaga viaţă, văzând, în figura fiecărui suferind, chipul lui Iisus.

Şi totuşi, de unde numele acestei cărţi? Există mii de citate din cele spuse de călugăriţă într-un moment sau altul. E de-ajuns să dăm o căutare pe internet ca să le aflăm. E simplu; iată ce obişnuia să spună despre propria-i persoană: «Sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu. El scrie ceea ce vrea. Sunt sigură că e El, nu eu. Este lucrarea Lui, nu a mea. Eu sunt doar disponibilă la poruncile Sale. Fără El nu pot face nimic. Însă nici Domnul nu ar putea face nimic pentru cineva care ar fi plin de sine». Şi adăuga: «Trebuie să acţionăm ca şi cum totul ar depinde de noi… dar să-i lăsăm restul lui Dumnezeu.» Mai bine de atât nimeni nu ar putea-o spune. Poate că doar zicala românească ”Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă” să se apropie cât de cât de esenţa celor spuse de celebra măicuţă.

Personal, am o nedumerire legată de longevitatea Terezei de Calcutta, ea trecând la cele sfinte la aproximativ 87 de ani. Zestrea genetică (tatăl decedat încă din tinereţe, o soră moartă tot de tânără, mama ei care n-a prins mulţi ani de bătrâneţe etc.) nu o recomanda pentru asta. De-asemenea, nici stilul de viaţă, ea fiind expusă la tot felul de pericole ce derivau din contactul cu pacienţii grav bolnavi (SIDA, lepră şi alte boli infecţioase). Climatul Calcuttei nu este nici el din cale afară de blând, fiind extrem de cald şi umed. Nici cu mâncarea nu se prea omora. Cu odihna, nici atât, după cum am văzut. Singura explicaţie pe care o găsesc a fost că era animată de entuziasmul misiunii pe care o avea. Crezul ei era simplu, reproductibil în câteva propoziţii: «Rugăciunea care devine acţiune. Rodul rugăciunii este credinţa. Rodul credinţei este iubirea. Rodul iubirii este slujirea. Vedeţi, totul se leagă. Ceea ce noi facem este iubirea lui Dumnezeu în acţiune.»
S-ar putea crede că o femeie care şi-a dedicat întreaga viaţă celor năpăstuiţi, neurmărind niciun fel de folos material, este unanim respectată pe glob. Documentându-mă însă pentru acest articol, am dat şi peste opinii defăimătoare la adresa ei, fapt ce m-a făcut doar să mă întreb de ce ţinem să mânjim cu noroi ceea ce nu înţelegem. Astfel, una dintre acuzele care i se aduc este faptul că acceptat să fie îngrijită de un cardiolog după primul ei infarct, în loc să aştepte să moară, aşa cum fac majoritatea indienilor săraci şi lipsiţi de mijloace cărora li s-a dedicat. Mda. Nu sunt eu cea mai îndreptăţită să-i fiu avocat, dar un lucru totuşi vreau să spun: Maica Tereza a cules de pe străzi mii de muribunzi şi bolnavi fără speranţă sau posibilităţi materiale ca să se trateze, pe care i-a îngrijit apoi în centrele create de ea, folosind mijloace medicale. Nu văd atunci de ce ar fi trebuit să se întindă în pat şi să-şi aştepte sfârşitul, neasistată de un medic. Ca să-i poţi sluji pe ceilalţi, în primul rând trebuie să poţi s-o faci. Ori de pe un pat de suferinţă şi fără tratament, nu e posibil.

Nu ştiu ce impact ar fi avut asupra mea această carte dacă nu ar fi existat deja o curiozitate legată de subiect. M-au fascinat întotdeauna persoanele puternice şi animate de un crez. Cele ale Maicii Tereza au fost de ordin religios. Puteau fi de altă natură. Atunci când o femeie de extracţie aproape umilă ajunge în atenţia lumii întregi prin realizările ei, e firesc să doreşti să afli cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Asta am încercat să fac citind cartea Francăi Zambolini. O lucrare care nu îţi dă atât răspunsuri, cât te face să-ţi pui întrebări.

Melania Bancea, noiembrie 2010