« Qui habet aures audiendi, audiat. »
A patra zi din săptămână e rezervată, cu mici excepţii scuzabile, realităţii exprimate în stihuri. În fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare zi mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămânile care urmează.
După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. SOARTA este fatalistul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales un poem vechi de aproape un mileniu. (!)
Versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri:
velut luna
statu variabilis,
semper crescis
aut decrescis;
vita detestabilis
nunc obdurat
et tunc curat
ludo mentis aciem,
egestatem,
potestatem
dissolvit ut glaciem.
Sors immanis
et inanis,
rota tu volubilis,
status malus,
vana salus
semper dissolubilis,
obumbrata
et velata
michi quoque niteris;
nunc per ludum
dorsum nudum
fero tui sceleris.
Sors salutis
et virtutis
michi nunc contraria,
est affectus
et defectus
semper in angaria.
Hac in hora
sine mora
corde pulsum tangite;
quod per sortem
sternit fortem,
mecum omnes plangite!
Încerc o modestă traducere a primei strofe (recunosc că m-am servit şi de o variantă în limba engleză):
la fel ca luna
eşti schimbătoare,
mereu te împlineşti
ori descreşti;
urâtă-i viaţa
acum te chinuie
apoi te mângâie
se joacă şi e capricioasă,
sărăcia,
puterea
le topeşte ca pe gheaţa.
Despre soartă
de Adina-Cristinela Ghinescu
Tristeţe mă apasă atunci când uit de tine,
Privire infinită şi apusă…
A ta iubire doare, dar mă las pătrunsă,
Şi tot atunci o simt ca vrea să mă aline.
E tot ce ştiu…şi tot ce ştiu voi tace…
N-am să ajung o stâncă fără sânge!
Chiar de vânt puternic astăzi mă înfrânge,
Tăcerea mea va tulbura suflete sărace.
Despărţirea vine în ceasul cel mai dulce,
Rămas bun spune vântul prin culori…
Şi ploaia cu safire, pădurea ce adori,
Cu ele şi iubirea şi însăţi a ta cruce.
O altă viaţă aşteaptă să înceapă acum,
Altundeva departe, unde-i doar dreptate…
O viaţă cu o lume perfectă întru toate,
Unde-i numai ziuă, noapte nicidecum!
Mă doare gândul meu ce vrea a sta la tine,
Cu cât clipe scurgând trăirea pe pământ,
Aşa de mult iubesc tăcerea din cuvânt
Ce-l voi rosti în toamna regină în suspine.
Şi aş zbura spre răsărit să afli şi tu despre zbor…
Ce soartă duse-ntru sfârşit dorinţa cea mai mare
Şi puse semnătură peste a mea ardoare?…
Să fiu şi să fii, prinzându-mă în dor!
Nepotolit se-aruncă spre mine înverşunat
Cel care m-a dorit cândva o sclavă…
Dar privesc la el…faţă lăcrimată cu privire gravă,
Şi cu zbucium rece pe chipu-i însetat.
Rostesc o rugăciune să alin durerea-i
Şi apele-mi sărate, pe-obraz răsar neaşteptat…
Ah, fericire…vină tu la mine s-aduci ce am sperat,
Iar tu, ducând cu tine şi purtând averea-i.
Ursita mea
de Vasile Alecsandri
Intr-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Sa vad un ingerel.
Mult trist era castelul!
Mult vesel ingerelul,
Mult gingas, tinerel!
Avea ceresti blandete,
Pe frunte-i dulci albete,
In ochii-i dulce foc,
S-o tainica zambire,
S-un suflet cu iubire,
S-o soarta cu noroc.
Eram eu inca june…
Acea scumpa minune
Era ursita mea!
Asa avui eu parte
Intr-un castel, departe,
A ma-ntalni cu ea.
Intr-un palat, pe mare,
Intr-un oras, ce pare
Din valuri rasarit,
Departe de-a mea tara,
In urma vazui iara
Ursita ce-am iubit.
S-acolo, fara frica,
Pe Mare-Adriatica
Gondola ne-a primblat,
Si-n leagan de iubire,
Pierdut in fericire,
Tot sufletul i-am dat!
Pe soare si pe luna.
Cu mine impreuna
A fost ursita mea…
Asa avui eu parte,
Intr-un palat, departe,
A ma iubi cu ea!
Iubitu-ne-am in lume,
Plutind pe-a marii spume,
Calcand pe verde plai,
Si, lumii dand uitare,
Cu-o lunga sarutare,
Trecut-am lin prin rai,
Dar intr-o noapte lina
O palida lumina
Se stinse in eter,
Si ingeru-mi cu jale,
Zburand pe-a stelei cale,
Se-ntoarse iar in cer.
Eram atunci pe mare…
In dulcea-i leganare
Muri ursita mea!
Asa avui eu parte
A sta in veci departe
S-a plange dupa ea!
Cine sunt eu?
Eu sunt un trecut prezent
ce aşteaptă viitorul,
eu sunt o clapă de pian,
pe care degetul timpului
apasă nepăsător,
eu sunt un cuvânt
rostit într-o clipă de extaz,
purtat, de vânt, de la un capăt
la celălalt al soartei.
Eu… sunt un început de sentiment,
sau un sfârşit de declaraţie de dragoste.
Sau poate că…
Eu sunt un început din mine,
sau sfârşitul cântecului fiinţei mele…
Nu-mi stiu soarta…
Soarta e in mine, scrie poezii;
Cand nu va mai scrie nici eu n-oi mai fi
Cantecul isi cere jertfa pe altar
Maine nu mai vine cu un alt hotar
Multe mi-a dat Domnul, mult El m-a iubit
Cate mi-a dat mie putea da la trei
Nu voi sa il judec, voi doar cu temei
Sa ma-nchin acum si sa-i multumesc
Sa ma ierti, Tu, Doamne, cand pacatuiesc.
Destin
de Lucian Blaga
Cocori s-au pornit spre clime de flăcări
în ţipăt de-abia auzit peste ţară.
Vîslesc prin înalturi, traşi parcă-n ţeapă
pe-o rază lunară.
Mîne-or ajunge la vaduri. Peste tenebre
trei zile pluti-vor dormind, să nu cadă.
Fulger monosilabic i-arată în noapte
sus peste mări biruind în baladă.
MORTUL VESEL
de Charles Baudelaire
Într-un tărâm de seve şi de moluşte plin
Îmi voi săpa eu însumi, cât mai adânc, o groapă,
În care mâine osul bătrân să mi-l alin,
Dormind întru uitare ca un rechin în apă.
Urăsc şi testamente şi lespezi de mormânt.
Decât să cer mulţimii tristeţea şi regretul,
Cu mult mai bine corbii îi voi pofti pe rând,
Să-mi cureţe de cărnuri, flămânzi, întreg scheletul.
O! viermi, tovarăşi fără de văz şi de auz,
Un mort voios şi liber destinul v-a adus;
Voi, fiii putrezirii şi filozofi ai sorţii,
Cutreieraţi-mi leşul cu hămesite guri
Şi spuneţi-mi voi: oare, mai sunt cumva torturi
Pentru-acest trup netrebnic şi mort printre toţi morţii?
(Traducere: Al. Andriţoiu)
Destin
de Nichita Stănescu
Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care-l vezi
şi vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Şi deodată-am început să ştiu
mersul luminii şi-al strigării
şi să simt pomii toţi, pe viu,
şi curba dureroasă-a zării.
Să urlu sfâşiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,
şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor.
O, fiece silabă mi-e colţ de elefant,
cu fildeşu-n amiază răsucit,
şi fiece privire delirant
se recompune-n literele reci, de mit.
Cântecul de ursită al lui Hyperion
de Friedrich HÖLDERLIN
Sus în lumină plutiţi
Prin line meleaguri, fericite Spirite!
Dumnezeieşti adieri
Uşor vă ating
Ca mâinile harfistei
Coardele sfinte.
Fără soartă ca pruncul
În somn răsuflă zeii;
Blând ocrotit
În mugur molcom
Etern înfloreşte
Spiritul lor,
Şi ochii lor fericiţi
Lucesc în domoală
Lumină eternă.
Nouă însă ni-i dat
Să nu ne-odihnim nicăieri.
Trudiţii oameni
Se usucă şi cad
Orbeşte, din clipă
În clipă, asemeni
Cu apa din stâncă
În stâncă zvârlită
La întâmplare, mereu şi mereu.
(Traducere: Alexandru Philippide)
În final reiau versurile iniţiale, de data asta şi cu un insolit joc de scenă:
NOAPTE DE VARA
de George Bacovia
Noaptea-ncet, tihnit se lasa –
Poezie, sau destin –
Luna urca, somnoroasa,
Vino, vin!
Este liniste, racoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii inca-n floare,
Poezie, sau destin.
In suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi in lume,
Vino, vin!
Ingerii deasupra noastra
Vor canta un imn divin –
Ah, ce clara noapte-albastra,
Poezie, sau destin.