George Coşbuc:
În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte…
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată –
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

Poveste din prezent

Alerg desculţă pe ţărmul vieţii.
În jurul meu, scoici eşuate
mă privesc cu ochi goi.
“- Ştii? Noi năşteam perle,
dar ne-au impozitat
dreptul la viaţă.
Fugi! Opreşte-te doar
când va răsări soarele!”

Mă arde la tălpi tristeţea lor.
Şi alerg şchiopătând.

“- Noi suntem prezentul,
ha, ha, ha, vei ajunge ca noi!”
Alge putrede
îmi înfăşoară gleznele.

Şi alerg.
Caut punctul în
care va răsări soarele.

O geană de lumină
îmi clipeşte şiret
în depărtare.
Şi alerg.

“- Degeaba!
Acolo-i apusul.
N-ai auzit?
S-a dat ordonanţă de urgenţă:
Soarele nu mai răsare.
Doar apune!”

Apus de sori
de Paul Verlaine

Vlăguiţii zori
Lasă pe câmpie
O melancolie
De apus de sori.
O melancolie
Leagănă-n fiori
Inima pustie
În apus de sori.
Pline de eresuri,
Parcă sori din zări
Coborâţi la şesuri,
Roşii arătări,
Stranii înţelesuri,
Curg din depărtări,
Parcă sori din zări
Coborâţi la şesuri.

La steaua
de Mihai Eminescu

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Cu soarele
de Salvador Dalí

Cu soarele se naşte un mic cornet dintr-un pumn cu mai mult de o mie de fotografii ale unor mici măgari uscaţi.
Cu soarele, aproape de un loc vid şi umed cântă 6 prăjituri şi o mică sardea sforăitoare.
Cu soarele, există un lapte, mic, în picioare pe anusul unei scoici.
Cu soarele, doi rechini mici şi fără dinţi mi se nasc sub braţe.
Cu soarele, există un muc, în picioare, pe marginea unui cântec de stradă.
Şi un alt muc, în picioare, la capătul degetului meu, gata să-şi ia zborul.
Şi un alt muc, drept, la 20 cm, pe o piatră care seamănă cu un monument cu papagali.
Şi un alt muc liniştit pe o molie la 40 cm, care este un cântec vesel,
Şi un alt muc uscat, care este un viraj,
Şi un alt muc volant, care este un costum-taior.
Şi un alt muc amorţit, care este istoria unei nuci.
Şi un alt muc dedat la băutură, care reprezintă zgomotele războiului european.
Când e soare, când e soare, când e soare!
Când e soare, când e soare, când e soare!
Când e soare fac castele frumoase
Cu plută vopsită în roşu,
Cu pene colorate,
Cu salivă,
Cu fire de păr din urechile familiei mele,
Cu voma animalelor fericite,
Cu cadrele frumoase ale tablourilor artistice,
Cu excrementele cântăreţelor, dansatoarelor, caprelor, amatorilor de crizanteme, animalelor uscate.
Acest castel, îl fac numai ca să fie locuit de un menaj ciudat alcătuit dintr-o lăcustă bătrână şi din puţină cenuşă de ţigară de foi. Lăcusta este formată din mai mult de 100.000.000 de peşti-sabie foarte mici; dacă suflăm deasupra, foarte micii peşti-sabie se răspândesc în aer, şi din ei nu mai rămâne decât o veche şi foarte subţire peniţă de stilou, păroasă.
Cât priveşte fulgul de cenuşă, va trebui oare să mai insinuez că e vorba doar de un muc?

Soarele, vântul şi gerul
de Vasile Alecsandri

Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.

Unul dă viaţă, altul dă moarte, aparând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.

Şi-i zic: “Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!”

Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
“Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!”

“Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins.”

“Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.”

“Nu-mi pasă, mândre soare, de focu-ţi arzător
Cât mi-a suflă în faţă un vânt răcoritor.

Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o gerule de gheaţă,
Cât vântu-n mezul iernii nu mi-a suflă în faţă.”

Matinală
de George Bacovia

Aurora violetă
Plouă rouă de culori –
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.

Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă –
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.

Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit –
Ca în vise s-a pornit
Roata morii – violetă.

Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă…
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.

Aurora violetă
Se pătează de culori –
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă…

Rasarit magic
de Lucian Blaga

Asa a fost, asa e totdeauna.
Astept cu floarea mea de foc în mîni.
Întrerupîndu-mi preamarite saptamîni,
puternica-mi rasare luna.

În miez de noapte un cutreier sferic.
În spatiu – rîuri, umbre, turnuri, clai.
Liturgic astrul ma-ntîlneste-n vai,
dezbraca patria de întuneric.

Sus în lumina ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil

usor se sfarma ca matasea veche.
Materia ce sfînta e,
dar numai sunet în ureche.

Soarele si Luna
din folclor

Umbla soare sa se-nsoare,
Noua ai pe pe noua cai.
Noua pe drumuri a stat,
Noua cai mi-a cumparat,
Alti-n grajd ca i-a spetit,
Potrivnica n-a gasit.
Ca soru-sa Ileana,
Ileana Cosanzeana,
Din otrovarile marii,
La cele noua argele.
Tese-mi, cheldeseste
Si mi se gateste
Cu suveica d-aurel,
Cu sulul de argintel.
Si panza-i de matasa,
Sa faca lui soare camasa.
In gura d-argea
Soare ca sosea
Si el ca-mi zicea:
-Hai, soru-mea, Ileano,
Ileano Simzeano,
Intinde-ti, neica, piciorul
Si-ti ia condurul,
Seaca-mi sufletul,
Ca eu am umblat,
Mult mi-am trepadat,
Noua ai pe noua cai,
Noua pe drumuri mi-au stat,
Noua cai mi-am cumparat,
Alti-n grajd ca i-am spetit,
Potrivnica n-am gasit,
Far’ decat, soro, pe tine,
Arde inimioara-n mine!
Luna raspundea,
Lui soare-i zicea:
-Frate, luminate,
Trup far’ de pacate,
Unde s-a aflat
Si s-a-adevarat
Sa ia sor pe frate?
Asta nu se poate!
Si frate pe sor,
N-are-n lume dor!
D-o fi sa te iau,
Tu mie sa-mi faci
D-o scara de fier
Cu piroane de otel,
Sus la-naltul cer,
Pan-la maica Eva
Si la mos Adam;
Daca ei or vrea
Atunci ne-om lua.
Soare c-auzea,
Puternic ce era,
Din palme batea,
Scara mi-o cladea,
Sus ca sa suia,
Pe scara de fier
Chiar la-naltul cer.
Eva ca-l vedea,
La Adam striga:
-Adame, Adame,
Ia tu cheile,
Deschide portile,
Pe soare sa-l plimbi,
Pe puntea iadului,
Muchia cutitului.
Adam auzea,
La soare se ducea
S-asa cuvanta:
-Soare luminate,
Trup far-de pacate,
Dar tu ce-mi poftesti,
Spune-mi, ce voiesti?
Dar soare striga,
Fiindca nu stia,
Iadul ca-l dorea,
Iadul ca-l poftea.
Adam se scula,
De mana-l lua,
La iad mi-l ducea,
Pe punte il da,
Puntea iadului,
Muchia cutitului!
Adam se scula,
La mijlocul puntii sta.
Puntea se misca
Soare scapata,
In iad ca-mi cadea,
Viermii-l incarca,
Viermi neadormiti,
Cu cap si cu dinti,
Cu capul de os.
Si el ca vedea
Niste butuci parliti,
La pamant trantiti.
Si el se mira,
Si el intreba:
-Adame, Adame,
Ce sunt ai busteni parliti
De zac la pamnat trantiti?
Adam raspundea,
Lui soare zocea:
-Nu-s butuci parliti,
Ci-s oameni negriti,
Negriti, nespovediti,
Care nu si-au dat,
Care nu si-au fapt.
Si sunt negrii si parliti
Si de veci ei oropsiti.
Adam se scula,
Acolo-i lasa
Si el ca-mi pleca.
Soare cand vedea,
Greu se-nspaimanta,
La Adam striga:
-Adame, Adame,
D-ai facut vreodata bine,
Fa s-acuma pentru mine:
Te rog ca pe Dumnezeu,
Vezi de sufletul meu!
Adam l-auzea,
Mila i se facea,
De mana-l lua,
Pe soare-l scotea,
Soare ca uita,
La soru-sa gandea,
Adam ce-mi facea?
De mana-l lua,
La raiu mi-l ducea.
In rai ce-mi vedea?
Tot pomi inverziti,
Tot pomi infloriti,
Altii parguiti,
In ei pasarele
Mici si mititele,
Mandre, frumusele,
Zboara, ciripeste
Si din plisc graieste:
-Ferice de noi
Si de parintii nostri,
De ne-au botezat
Si ne-au comandat,
La dreapta ne-au dat!
Au la ce trai,
Au la ce muri.
Aici d-or veni,
Ferice de ei o fi!
Adam se scula,
Drumul acas-ii da.
Soare acas’venea,
Pe loc ca uita,
La Iana gandea
In ostrovurile marii,
La cele noua argele.
Aici c-ajungea
La gaura d-argea,
Soare ca striga:
-Hai, soru-mea Ileana,
Ileana Cosanzeana,
Tinde-ti piciorul
Si-ti ia condurul,
Seaca-mi sufletul.
Ea ca raspundea,
Lui soare zicea:
-Frate luminate,
Trup far’ de pacat,
D-o fi sa te iau,
Tu mie sa-mi faci
Ia, d-un pod pe mare,
La capul podului
D-alba manastire,
Chip de pomenire
Pentru cununie.
Soare se scula,
Puternic ce era
Din palme batea,
Podul mi-l facea,
La capul podului,
Chip de manastire,
Falnica zidire
Pentru cununie.
La gura de-argea
Soare ca-mi venea,
Din gura-mi zicea:
-Hai soru-mea Ileano,
Ileano Cosanzeano,
Sa ne cununam,
La dreapta sa dam.
Si ei ca pornea,
La pod ajungea
Si pe pod mergea,
Mireasa-nainte,
Mirele pe urma.
La mijloc sosea,
Aici se oprea,
Luna ca zicea:
-Soare luminate,
Trup far’ de pacate,
Und’ s-a vazut,
Und’ s-a pomenit
Mireasa-nainte.
Mirele pe urma?
Inainte mi-l da,
In urma ea ca sta,
Din gura zicea:
-Decat nevasta fratilor
si muma nepotilor,
Mai bine asternut broastelor,
Buna masa crapilor!
Manele sapa facea,
In mare ea se arunca
Si-n apa se scufunda.
Domnul insa, n-o rabda,
Mreana mi-o facea.
De unde se zbatea
Si se zvarcolea,
Un solz ca sarea,
In cer se prindea,
Luna se facea.
Soare se scula,
Din palme batea,
In cer s-anina.
Luna ca-i zicea:
-Soare luminate,
Trup fara de pacate,
De vazut sa ne vedem,
De-ntalnit sa nu ne-ntalnim!
Cand eu oi fi la asfintit,
Tu sa fii la rasarit;
Cand eu oi fi la rasarit,
Tu sa fii la asfintit!
Ca d-atunci s-a facut
Luna luminat’.
Sa traiesti cu drag,
Asa i-a fost dat!

Îmi răsună acum în minte melodia lui Andries, Dimineata devreme (ceata-i lipită de drum). Stiu, n-are legătură cu poza, dar orisicât.

SONNET 7
Lo! in the orient when the gracious light
Lifts up his burning head, each under eye
Doth homage to his new-appearing sight,
Serving with looks his sacred majesty;
And having climb’d the steep-up heavenly hill,
Resembling strong youth in his middle age,
yet mortal looks adore his beauty still,
Attending on his golden pilgrimage;
But when from highmost pitch, with weary car,
Like feeble age, he reeleth from the day,
The eyes, ‘fore duteous, now converted are
From his low tract and look another way:
So thou, thyself out-going in thy noon,
Unlook’d on diest, unless thou get a son.

William Shakespeare

“Iată: când soarele, izvor de graţii
capu-arzător şi-nalţă, tot ce-i viaţă
noua ivire-i laudă în spaţii
slujindu-i tainic, linişte măreaţă.
Urcat peste cereşti coline, pare tot tânăr
într-a bărbăţiei cruce
şi-l însoţesc în drumul său spre zare
priviri ce vor muri iar el străluce
şi-ajuns în crug de zi, când ziua zboară
caru-ostenit şi-l poartă, abătut,
iar ochii-n care s-a răsfrânt coboară
şi-l uită, rătăcind pe-un drum pierdut.
Astfel şi tu, când s-a lăsat târziul,
mori neprivit de nu-ţi urmează fiul.”
(traducere de Gheorghe Tomozei)