«Trăieşte cu adevărat clipa, lasă-te pătruns de toate energiile puternice care dansează în jurul tău.» ~ Ernest Hemingway

Tags: fotoart, Iona, Pirandello

Programat:
Datorită unei deplasări fortuite de, sper eu, maxim 30 de ore într-o zonă în care mă îndoiesc că aş putea pretinde acces nelimitat la o conexiune internet, vă propun un respiro de vreo două zile. Dar nu chiar de tot; aşa că pentru ieri şi astăzi am programat să apară câte un articol. Luaţi de vă îmbiaţi şi dedulciţi-vă, pe săturate, la comentarii.

Părerea de duminică: «Când am citit despre toate necazurile pe care le poate aduce băutura, am renunţat imediat la citit.» ~ Henry Youngman

Programat:
Datorită unei deplasări fortuite de, sper eu, maxim 30 de ore într-o zonă în care mă îndoiesc că aş putea pretinde acces nelimitat la o conexiune internet, vă propun un respiro de vreo două zile. Dar nu chiar de tot; aşa că pentru astăzi şi mâine programez să apară câte un articol. Luaţi de vă îmbiaţi şi dedulciţi-vă, pe săturate, la comentarii.

Tocană de cartofi ©2010 ~ Geko’s Attic
Ingrediente: 1 kg carne de porc, mai grăsuţă; 2 kg de cartofi, preferabil roşii; 2 sau 3 cepe medii, preferabil roşii; o lingură de untură (sau o ceaşcă de ulei); un pahar de vin alb, sec; sare, piper, boia dulce, cimbru, tarhon, pătrunjel.

Mod de preparare: Ceapa o căleşti în untură. Apoi pui şi carnea la rumenit.
Stingi cu un pahar de vin alb sec şi cu un pic de apă.
Acoperi oala şi o laşi la foc mic până se pătrunde carnea.
Cartofii, tăiaţi cuburi sau felii şi frecaţi cu sare, ca să nu se înmoaie, îi aşezi peste carne. Pui şi nişte piper, cimbru şi o lingură zdravănă de boia dulce.
Completezi cu apă, dacă e nevoie, ca să aibă cartofii în ce să fiarbă.
Dar ai grijă ! Mai bine pui mai puţină şi mai adaugi pe parcurs, decât să fie prea multă şi să iasă mâncarea prea lungă.
Dai oala la foc mic vreo 40 de minute, până s-au fiert cartofii.
Stingi focul, pui un pic de tarhon şi mult pătrunjel tocat, acoperi oala şi o laşi un pic să se odihnească.
Merge bine cu ceapă roşie şi cu murături.

[Dacă, din orice motive întemeiate, nu doriţi să gătiţi cartofi taman astăzi, într-o frumoasă zi de sâmbătă, clic pe foto pentru alte reţete din Colţul mâncăului nostalgic.]

În orice caz, vă doresc poftă bună!

«Good wine is a good familiar creature if it be well used.» ~ William Shakespeare, “Othello”

« Qui habet aures audiendi, audiat. »

A patra zi din săptămână e rezervată, cu mici excepţii scuzabile, realităţii exprimate în stihuri. În fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare zi mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămânile care urmează.

După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. SOARTA este fatalistul laitmotiv al zilei. Continuare »

Sau, mai bine spus, a fost scufundat într-unul foarte adânc, vecin cu coma. Am zis “adânc”, dar mai bine să nu amintim de funie în casa spânzuratului, mai ales că aici este vorba despre Groapa Marianelor. Experimentul Mileniului III. S-a antrenat doi ani pentru această submersiune specială. Cei de la NOAA testau pielea artificială, noul material extrem de uşor (620 de grame) pentru costumele de scafandru şi plămânul artificial de dimensiunea unui pachet de ţigări, pentru respirat subacvatic, cu o autonomie de funcţionare de 90 de zile. Urma să coboare cei 11 kilometri în trei săptămâni; orice variaţie a vitezei i-ar fi putut deveni fatală. Odată ajuns pe fundul Gropii, va fi trezit de la suprafaţă şi se va putea plimba cu aceeaşi uşurinţă, la fel cum ar face-o pe La Rambla din Barcelona.

N.B. (Mai ales pentru cei care se vor întreba cu ce are legătură textul de mai sus.) Răspuns final: încă nu ştiu. Pentru astăzi aveam deja un articol gata pregătit să apară, dar l-am amânat datorită promisiunii făcute lui Călin Hera (v. aici) că îi voi da o mână de ajutor pentru “Ceva special”.
Despre ce anume este vorba în propoziţie încă nu ştie nimeni, dar presimt că va fi ceva (cu totul şi cu totul) special. De aceea am şi încadrat articolul la rubrica Să ţesem frumos…

N. RED.: « A cincea cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole, spumoase note de lectură. Constat că am intuit bine: atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Oricine a auzit de piesa lui Luigi Pirandello ”Şase personaje în căutarea unui autor”. Asta mi-a trecut prin minte atunci când am citit ”Creionul lui Dumnezeu”, o lucrare dedicată vieţii Maicii Tereza de Calcutta. Femeia aceasta măruntă şi uscăţivă, cu un veşnic surâs pe buze, mi s-a părut dintotdeauna un model uman fantastic. Mă întrebam doar cine se va încumeta să scrie o carte despre ea. Şi uite că lucrul acesta îl face o altă femeie, Franca Zambonini. Asta după ce şi-a petrecut mulţi ani urmărind-o prin lume şi reuşind – cu greu – să-i ia un interviu, din cauza programului extrem de încărcat al măicuţei şi a fugii ei de publicitate. În schimb, a avut ocazia să stea de vorbă cu cei care au cunoscut-o încă de când era tânără, în plus, având ocazia să vadă cu ochii ei realizările călugăriţei care şi-a dedicat viaţa celor săraci. Mai mult decât atât, Tereza de Calcutta şi-a trăit ultima jumătate de veac a vieţii ei în simplitate şi lipsuri. E, poate, de ajuns să menţionăm aici că măicuţa avea doar două sari-uri, pe care le spăla pe rând, şi se alimenta extrem de frugal (ceai cu pâine dimineaţa şi orez cu legume în timpul zilei), somnului nededicându-i decât cel mult şase ore pe noapte.
Cartea doamnei Zambolini nu e propriu-zis o biografie, ea nu respectă nicio ordine cronologică, ci mai mult un mozaic alcătuit aparent la întâmplare, după un adevărat pelerinaj făcut în Calcutta, San Francisco, Roma, Tirana şi Palermo, pe urmele femeii cele mai celebre din lumea de la data respectivă.
La sfârşitul anului 1928, Agnes Ganxhe Bojaxhiu (cu numele religios Maria Tereza a Pruncului Isus) a sosit în portul bengalez ca misionară a Surorilor de Loreto. Timp de douăzeci de ani le-a predat domnişoarelor din famiile bune istoria şi catehismul, dar nu a putut face abstracţie de boala, mizeria şi lipsa de speranţă din jurul ei, aşa că a lepădat veşmântul monahal în favoarea sari-ului femeilor sărace şi, cu doar 50 de rupii în buzunar, a coborât printre oamenii simpli cărora le va dedica întreaga viaţă, văzând, în figura fiecărui suferind, chipul lui Iisus.

Şi totuşi, de unde numele acestei cărţi? Există mii de citate din cele spuse de călugăriţă într-un moment sau altul. E de-ajuns să dăm o căutare pe internet ca să le aflăm. E simplu; iată ce obişnuia să spună despre propria-i persoană: Continuare »

Părerea de duminică: «Lo más importante que aprendí a hacer después de los cuarenta años fue a decir no cuando es no.» ~ Gabriel García Márquez

«Nu există nimic mai adevărat decât adevărul însuşi. Aici au dat greş unii mari artişti care s-au izolat de adevăr, crezând că imaginaţia lor este mai puternică… dar nimeni nu poate fi mai puternic decât natura.» ~ Joaquín Sorolla

Joaquín Sorolla, deşi foarte puţin cunoscut în România, este – după părerea mea de nespecialist – un pictor genial, beneficiarul unui talent incontestabil, dar şi un artist deosebit de fecund (peste 2200 de tablouri catalogate), format la şcoli de prestigiu din Valencia, Madrid, Roma şi Paris. E considerat unul dintre ultimii mari reprezentanţi spanioli ai Impresionismului târziu.

Cu toate că este autor al unor numeroase peisaje marine, toate remarcabile, am ales pentru exemplificare tabloul Otra Margarita, pictat la vârsta de 29 de ani, când încă nu se desprinsese complet de Realism. [ sugestie: clic pe imagine şi remarcaţi privirea femeii! ] Vă recomand călduros o vizită, chiar una virtuală dacă nu se poate altfel, la Muzeul Joaquín Sorolla din Madrid.

Tags: Sorolla

«Proza arhiscurtă: (…) e acel text care, de exemplu, îţi provoacă imaginaţia, te face să continui povestea în mintea ta.» ~ Călin Hera

Este în plină desfăşurare procesul de vot pentru ultima etapă a concursului “Cinci săptămâni în PAlon” — lansat de Călin Hera. Continuare »

« A-nceput de ieri să cadă // Câte-un con, acum a stat… »

Cu mici excepţii scuzabile, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. Continuare »

«Prostia este eternă şi invincibilă.» ~ Alexandru Paleologu

Am preluat de pe Geko’s Attic, cu voie de la autor, incredibilele imagini de mai jos:

1.
Aţi mai întâlnit până acum sintagma ani trisecţi? Nici eu, de aceea am decis să o inventez anume pentru această zi specială. Continuare »

«Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis.» ~ Mihai Eminescu, “Geniu pustiu”

Chiar nu mă interesează ce spun detractorii săi, iar pe critici îi citesc, dar nu-mi vor schimba părerea; pentru mine, Salvador Dali rămâne un mare şi incontestabil Talent. Pustiu sau nu (de gustibus), geniul său este, categoric, unul extrem de palpabil.

“Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia.”

Un Dadaism dus la extrem: deformările uneori hidoase, hipertrofiile patologice, distorsiunile aproape schizofrenice, o “realitate” ilogică, la limita superioară a atrocităţii, imaginaţia maladivă şi intervenţia brutală se dovedesc de bun augur pentru Salvador.

Excelent desenator, un răzvrătit excentric, ne place – ori nu – să admitem, a devenit unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai suprarealismului. Nu spun că este cel mai important, dar cel mai vizibil – cu siguranţă. Mai bine las realitatea să vorbească de la sine:

1. Aruncaţi o privire prin muzeul din Figueres.
2. Clic pe imaginea alăturată pentru a urmări un excelent montaj:
o succesiune cronologică a picturilor Maestrului realizată de ALFredo in 2007.
Coloana sonoră: “Eugenio Salvador Dali” Grupo Mecano.

Întrebarea zilei: mai degrabă geniu, mit* sau paranoia?
*mit, aici inclusiv cu înţelesul de “produs de marketing”

ADDENDA: Iniţial mi-am propus să ilustrez fiecare comentariu cu câte un tablou semnat Dali, apoi m-am răzgândit. Voi pune citate.

«Muzica trebuie să fie în primul rând emoţională şi abia apoi intelectuală.» ~ Maurice Ravel

Aveţi ceva împotriva unei sâmbete tihnite, plină de armonie muzicală? Bănuiesc că nu.
Se acceptă orice gen de preferinţe; singura categorie tabu este, conform definiţiei din NODEX, cântecul de dragoste cu melodie duioasă şi tărăgănată, caracteristic popoarelor orientale. / prov. din lb. turcă: “mani”

«Amatorul lucrează de plăcere morală şi ce produce îi face întotdeauna plăcere; artistul lucrează de nevoie intelectuală şi foarte rar îi place ce face… » ~ Ion Luca Caragiale

Ce făceaţi fix pe 12 noiembrie 2006 la ora 00.00? E foarte posibil ca răspunsul dv. să fie doar o discretă ridicare (întrebătoare) din umeri. În schimb eu pot să vă spun, cu precizie de ceasornic elveţian pur, că acum exact 4 (patru) ani aveam mari emoţii lângă ceva care se năştea şi care foarte timid a fost numit “primul număr” al Zia®ului de la 5. Încă nu ştiam, la vremea aceea, cu exactitate ce vreau să fac cu el, ce şi cum va fi, dacă ori cât va rezista pe o piaţă haotică, aflată într-o perpetuă transformare.

Nu vă plictisesc cu cifre, statistici, grafice şi alte măscări de acest gen; în primul rând pentru că nu le consider relevante: nu sunt mari, dar nici cele mai mici — oricum, nu mă consider în competiţie cu nimeni, dar cred că în general rezultatul e unul pozitiv. Din punctul meu de vedere, dacă nu am făcut prea mult bine, cel puţin nu am făcut rău nimănui. M-a întrebat odată cineva (cu o doză mare de răutate în voce, după părerea mea) că de ce ţin cu tot dinadinsul să las impresia că sunt deţinătorul adevărului absolut şi că le ştiu eu pe toate. I-am răspuns foarte sincer, şi repet acum şi aici, că nu numai că NU le ştiu pe toate, dar chiar ştiu foarte puţine; vorba cuiva, puţin adaptată, cu cât citesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de puţin ştiu. Continuare »

«Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.» ~ Nicolae Bălcescu

Cu mici excepţii scuzabile, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.

După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. PARTICULE DE ISTORIE este nobilul laitmotiv al zilei. Continuare »

Reluare:
«În arenă nu încap scuze şi justificări. Învinşii nu împart înfrângerea cu nimeni. Compasiunea există doar pentru toreadorii morţi. Arena a rămas unicul loc în care scenariul luptei dintre inteligenţă şi bestie se mai joacă în forma lui pură. În ultimă instanţă, scopul coridelor e o declaraţie de dragoste.» ~ Octavian Paler, “Viaţa ca o coridă” Continuare »

«Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.» ~ Emil Cioran

Părerea de duminică: «Ce-i viaţa, dacă nu umbra unui vis care fuge?» ~ Umberto Eco, “Baudolino”

Tags: Eco

«…poezia mea şi–a luat vocea de la ploaie…» ~ Pablo Neruda

Cu mici excepţii scuzabile, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.

După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. PLOAIA este jilavul laitmotiv al zilei. Continuare »

«Liniştea deplină se compune din: murmurul vântului, razele soarelui şi frumuseţea peisajului.» ~ Victor Hugo

N. RED.: « A patra cronică semnată de cititori; îndrăgita colaboratoare permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole, spumoase note de lectură. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Încă nu sunt sigură dacă îmi place sau nu Ian McEwan. Prima carte scrisă de el și citită de mine, Amsterdam, mi s-a părut cam fără sare și piper. Grădina de ciment m-a prins mai mult din cauza morbidității ei, fiind vorba de niște frați incestuoși care sfârșesc prin a fi și criminali pentru a-și apăra stilul de viață neortodox. Ispășire m-a înduioșat prin povestea tragică de viață și iubire, apoi m-a nedumerit prin ruperea de ritm și plonjarea în universul noroios al celui de-al doilea război mondial, ca la final să înțeleg resortul ascuns al personajului principal, o scriitoare celebră. O carte fracturată, dar care și-a împlinit menirea: aceea de a rămâne în memoria cititorului măcar și ca o idee vagă, dacă nu ca și ceva de referință, astfel încât, atunci când am văzut filmul făcut după ea, mult timp după ce citisem romanul, mă minunam cât de isteață sunt încât știam ce va urma.

Câinii negri sunt altfel. Aparent e o carte autobiografică. Nu am de unde verifica dacă e așa sau nu, dar începe cu un preambul destul de lung, care explică fascinația autorului pentru părinții soției lui, pe care îi descoase încercând să le scrie istoria. Cartea este, în esență, povestea unei iubiri măcinate de viziunea diferită asupra lumii a protagoniștilor. Continuare »