«Închideţi o plantă la întuneric şi veţi vedea ce monstru diform se va produce din pricina setei sale de lumină.» ~ Lucian Blaga
După cum bine ştiţi, a patra zi din săptămână e rezervată, cu mici excepţii scuzabile, realităţii exprimate în stihuri. În fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare altă zi mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămânile care urmează.
După regula agreată deja de un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. LUMINA este indispensabilul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales un poem vechi de aproape o sută de ani. (Clic pe foto pentru imagine mărită.)
Versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri:
de Ion Pillat
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt
Şi mă visez la geamuri cu anii îndărăt:
Văd dealul alb, târlia şi vremurile bune.
Ies, scârţâie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Şi atârnând marame subţiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine şi pentru Dumnezeu.
Apoi îşi dă pe spate tot părul de beteală
Şi sare învârtindu-şi al razelor hanger
Şi unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scânteie pe nea câte-o petală.
Crra… trece pe sub soare vâslind întâiul corb.
A stat din joc lumina, pe brânci se face mică…
Crra… stolu-ntreg – şi-n umbră rămân privind cu frică
Trei picături de sânge pe-o ramură de sorb.
Lumina
de Lucian Blaga
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
vezi aici http://zoltybogata.wordpress.com/about/
Lucian Blaga – poezii
Volumul Poemele luminii (1919)
Din părul tău
Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.
Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
că valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău –
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.
Lumina raiului
de Lucian Blaga
Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr’de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!