« Monday burn Millay, Wednesday Whitman, Friday Faulkner, burn ’em to ashes, then burn the ashes. That’s our official slogan. » ~ Fahrenheit 451, Ray Bradbury
Noi nu trebuie să uităm, iar Istoria nu trebuie să ierte “binefacerile”, unele importate de-a gata, dar şi altele – mult prea multe – avortate de creierele autohtone, puse în practică cu forţa imediat după 23 august 1944: crime odioase, răzbunări, teroare, colectivizare cu arma la tâmplă, totalitarism, cenzură, privaţiuni, egalitarism teoretic, transformarea culturii în instrument de propagandă, nepotism şi clientelism politice şi de clan, cultul personalităţii şi control social absolut. Ca să amintesc aici doar o infimă parte din binele instalat odată cu maligna Ciumă roşie.
“Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească.” – spunea tot bătrânul Ray.
Dar iată că, în România cel puţin, comuniştii au făcut-o! Au masacrat cultura scrisă, au încercat să spele creierele cetăţenilor, să excludă orice urmă a ceea ce reprezenta literatura anterioară anului 1944. De ce? Simplu, pentru a nu se putea face comparaţii; “Literatura marxist-leninistă este mai presus de orice, tot ce a existat înaintea ei este de acum înainte netrebuincios.” Au distrus biblioteci, au confiscat mii de volume, au întocmit liste cu cărţi interzise, au ars ori au reciclat capodopere (prin topire, împreună cu maculatură ordinară). Cine poate evalua adevărata dimensiune a genocidului cultural produs în acei 45 de ani? O crimă cu nimic mai puţin condamnabilă şi abominabilă decât exterminarea fizică a sutelor de mii de români ucişi pe altarul imposturii ridicate la rang de ideologie.
Această activitate criminală înfăptuită de regimuri succesive în intervalul 1944-89 pe tărâmul culturii scrise s-a manifestat şi împotriva a zeci (ori poate sute) de mii de pagini nepublicate, confiscate cu brutalitate de la scriitori/poeţi neobedienţi. Cine poate şti câte premii Nobel pentru literatură nu au fost aruncate astfel la closetul Istoriei de către activişti rudimentari şi animaţi doar de sentimente ostile faţă de ceva ce nu le era accesibil?! O extrem de scurtă documentare mi-a permis să întocmesc o listă cu doar câteva nume ilustre (din cei peste o mie ! de autori prădaţi, la propriu, de cârmuitorii care considerau că-şi pot proteja astfel caracterul nelegitim): Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Eusebiu Camilar, Ion Caraion, Virgil Carianopol, Paul Goma, Ovidiu Papadima, Dumitru Stăniloaie, Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea şi mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi, alţii.
Din fericire, la fel ca în romanul lui Ray Bradbury, cărţile nu au murit! Ele au supravieţuit şi în România: unele în memoria Oamenilor, altele în bibliotecile exilaţilor, dar şi în multe alte neştiute şi ferite locuri. La fel cum Dragostea nu moare, nici Cultura nu moare; ea, dimpotrivă, renaşte (de câte ori e nevoie) chiar şi din propria-i cenuşă, mai frumoasă, mai puternică, simbol al reînnoirii veşnice.
Din păcate, nici ce se întâmplă cu cultura, în România ultimilor douăzeci de ani, nu mi se pare orientat în direcția cea bună. Intrați în librării, săli de teatru și galerii de artă. Veți găsi doar persoane de vârsta a doua și a treia. Te întrebi ce se va întâmpla după ce vor dispărea aceștia.
Singura instituție culturală în care sunt preponderenți tinerii a rămas biblioteca, dar și asta doar pentru perioada studiilor.
Intrați apoi pe bloguri. Se crede că apelează la acest mijloc de comunicare doar persoane cu oarecare aplecare spre litere, artă, cinematografie, știință. Din păcate însă, pentru mai mult de 50% dintre ei -bloggeri și comentatori deopotrivă- gramatica mai are încă mari enigme.
“Enigma Otiliei”? 🙂
Nu sunt de acord, silavaracald. Mai mult ca sigur ca tinerii se gasesc in numar mai restrans in acele locatii, ceea ce este natural pana la un anumit punct, dat fiind faptul ca noile tehnologii au monopolizat mintile adolescentilor si nu numai – dar putem spune ca i-pad-ul zilelor noastre = romanul de dragoste pentru fete / politist pentru baieti din trecut… adica este o evolutie… intr-un anumit sens… poate nu cel dorit, dar tot evolutie se numeste. Poate ca stra-stra-nepotii nostri vor privi nostalgic la vremurile in care se foloseau computerele… Mi se pare o tendinta fireasca aceea de a elogia trecutul si desfiinta prezentul. Stiu, de asemenea, ca atunci cand este vorba de cultura nu trebuie gasite explicatii, insa ceea ce vreau sa punctez este ca in trecut nu existau la fel de multe distrageri de la asta, precum in ziua de astazi (sau poate gresesc, pentru ca nu am trait in vremurile respective, dar asa am auzit) si poate daca ar fi existat… astazi Z. de la 5 vorbea despre cu totul altceva. Si nu sunt sustinatorul “spalarii mintilor” prin tehnologie – merg la teatru, film si alt gen de spectacole sau citesc carti de tot felul si pot sa spun ca cel putin oamenii din jurul meu au exact aceleasi activitati si preocupari (si nu neaprat induse de familie, ci din placere), incerc doar sa expun viziunea mea asupra acestui fenomen.
Mă bucur pentru tine, Oana. Poate că e orașul nostru altfel, dar pe aici asta observ. Și nu mă deranjeză progresul tehnologic atât timp cât țin pasul cu el și mă folosesc de el zilnic.
Distrageri existau și atunci, deși de altă natură. Mai bine zis, un anumit fel de evadare. Problema e mai mult de disponibilitate cred.
« Cere sfat din partea ambelor vremuri: a celor vechi, pentru ce-i mai bun, a celor mai din urmă, pentru ce-i mai potrivit. » ~ Sir Francis Bacon