« Atunci când oamenii ascultă o muzică frumoasă, se simt cuprinşi de nostalgie, de dorinţa de a regăsi ceva ce nu au avut şi nu vor avea niciodată. » ~ Edgar Watson Howe
Cu mici excepţii scuzabile, de mai bine de un an, în fiecare zi de joi v-am spus că nu există poezie bună şi poezie proastă, doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. De fiecare dată m-am bucurat atunci când m-aţi contrazis, aţi completat ideea iniţială ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. DORUL este mult diseminatul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales o scurtă poezie pe care am regăsit-o de curând şi pe care o împărtăşesc cu mare plăcere; versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu mai mult de trei decenii în urmă:
Un dor fără saţiu
de Emil Botta
de Emil Botta
De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins
şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins
şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.
MAI AM UN SINGUR DOR
de Mihai Eminescu
Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.
Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt…
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.
(1883, decembrie)