« Ayudadme a comprender lo que os digo y os lo explicaré mejor. » ~ Antonio Machado
De mai bine de un an, în fiecare zi de joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă, doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi şi suflete, altele în mai puţine. De fiecare dată m-am bucurat atunci când m-aţi contrazis, aţi completat ideea iniţială ori, pur şi simplu, aţi propus Versurile de joi pentru săptămânile următoare.
După regula agreată deja, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. CĂLĂTORUL este nestatornicul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales o scurtă poezie pe care am regăsit-o de curând şi pe care o împărtăşesc cu mare plăcere; versurile lui Antonio Machado îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri, nu cu mai bine de un veac în urmă:
|
Caminante, son tus huellas |
Călătorule, sunt urmele tale |
(Traducerea este fuşerită, mi-o asum în întregime, dar îmi propun să revin asupra ei într-o zi. De fapt asupra întregii opere semnate “Machado”, de ce nu?)
De-abia plecasesi
de Tudor Arghezi
De-abia plecasesi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ti-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam si să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Călătorii
de Dimitrie Anghel
Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotaşii şi-o clipă mă sperii,
Văzînd pe de lături cum fug prăştierii
De umbra lor însăşi goniţi în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Cînd scapă subt dealuri şi luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine ştie unde
Ne-ajunge pe cale şi-n urmă rămîne…
— “E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpîne,
E-o vrajă”, îngînă zîmbind vezeteul,
Şi murgii acum păşesc mai cu greul,
Şi vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune
Că fieştecare din noi îşi dă seamă
Că-n urma trăsurei ceva se distramă,
Şi-aceea nu-i drumul, ci-i biata viaţă;
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeaţă,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,
Oriunde s-ar duce şi-ar vrea ca să scape,
Subt naltele ceruri pe vastele ape…
… e tîrziu, în crucea nopții, am început să răsfoiesc arhiva Ziarului, dar m-am oprit la prima pagină;
și nu izbutesc să nu mă las copleșită, de amintirea și dorul unui drum parcurs în fiecare noapte de Duminică spre capătul lumii, niciodată atins;
călătoria începea și continua de fiecare dată în eter; s-a sfîrșit brusc într-un neant ce s-a dovedit a fi nedrept
Hristos a înviat!
Felicitări pentru premiul câștigat de la Citatepedia & Litera și-ți mulțumesc pentru pontul pe care l-am primit de la tine, via Călin și care mi-a adus și mie un premiu și, mai ales, o colaborare interesantă cu ei!
Și-acum, versurile ( 🙂 ):
DEPART
de Pierre Reverdy
L’horizon s’incline
Les jours sont plus longs
Voyage
Un coeur saute dans une cage
Un oiseau chante
Il va mourir
Une autre porte va s’ouvrir
Au fond du couloir
Où s’allume
Une étoile
Une femme brune
La lanterne du train qui part