«There are twenty years to go // a golden age I know // but all will pass // will end too fast, you know…»
~ Placebo: din albumul “Battle for the Sun” (rock alternativ)
Titlul va poate induce in eroare; nu vorbim aici despre Alexandre Dumas – tatal si nici despre fii-su.
Ma gândesc pur si simplu la 26 ianuarie, la perioada sumbra de dinainte de XII 1989, la privatiuni si la mijloacele de informare (a maselor) contemporane. De ce la mass-media? Nu de altceva, dar sunt sigur ca majoritatea ziarelor publica si astazi articole legate de o anumita semnificatie a zilei de 26 ianuarie, iar pe inserat, la tv emisiunile de stiri vor incepe cu imagini din cimitirul Ghencea unde zeci de cetateni (in fiecare an aceiasi, doar mai batrâni cu un an?!) s-au adunat sa-si comemoreze impuscatul si care se plâng de conditiile grele din capitalismul actual.
Eu personal nu-i aprob, dar nici nu ii condamn. Sunt adeptul libertatii total neingradite de exprimare. Ca intotdeauna când vine vorba despre viata, nu avem de-a face cu alb sau negru, nu exista o culoare bine definita, ci mai degraba un clar-obscur pe care il resimte fiecare in felul sau. Nu sustin nicidecum ca e mai usor acum, nici ca era mai bine inainte. Dar ca prefer greutatile de azi lipsei libertatii de atunci asta da, o afirm cu tarie! Pe mine personal dintotdeauna m-a deranjat mai putin continutul de soia din salam ori ideea de a cumpara pâinea, zaharul si uleiul pe cartela. Dar am urât si am condamnat ingradirea drepturilor si a libertatilor fundamentale: nu puteam sa calatoresc in lumea larga, accesul strict controlat la valorile culturii universale, suspiciunea generalizata intretinuta cu o diabolica si interesata maiestrie – sunt doar câteva dintre racilele sistemului apus acum doua decenii. Ma tem ca d. Brucan a fost prea optimist atunci când a prezis cei douazeci de ani de care am avea nevoie pentru a ne reveni.
Nu critic faptul ca ni se readuc in memorie evenimentele; comentez doar superficialitatea cu care o face comunicatorul. Ne prezinta in fiecare an imaginile grotesti ale unor amarâti care profita de ocazie si de prezenta jurnalistilor pentru a-si striga ofurile in cimitir.
Nu avem voie sa uitam ce a fost, dar mai important mi se pare sa reprimam din fasa orice posibilitate de intoarcere la acele vremuri.
Din fericire nu mai este, asa ca putem sa-i sarbatorim (printre altii) pe:
* Marcel Aderca, traducator (n. 1920);
* Emil Lerescu, compozitor (n. 1921);
* Nicolae Balota, eseist, critic literar, memorialist si traducator (n. 1925);
* Elisabeta Neculce-Cartis, soprana (n. 1925);
* Corneliu Sturzu, poet, prozator si eseist (n. 1935);
* Adi Cusin, poet (n. 1941);
* Ion Cristinoiu, compozitor, orchestrator, dirijor si instrumentist (n. 1942);
* Stefan Pristavu, pictor (n. 1943);
* Mircea Gheordunescu fizician (n. 1947).
Oricare dintre cei amintiti mai sus, toti nascuti intr-o zi de 26 ianuarie, a facut pentru Romania mult mai mult bine decat acel presedinte semitroglodit.
Din pacate, cred ca nu mai avem mult si va arata din nou asa, Mica… doar ca vom “venera” alt tatuc.
In comunism, resimteam aceleasi ingradiri ca si Sir Dan: culturale, de miscare si de exprimare. Macar ele au disparut. Restul, tine de fiziologia noastra ca neam.
Parerea mea este ca nu se mai poate intampla asa ceva in Europa secolului XXI.
Referitor la fiziologia noastra ca neam:
M-am convins, cu proprii ochi, si nu o singura data, de faptul ca tarile din Peninsula Scandinava reprezinta adevarate etaloane pentru noi toti ceilalti europeni, din multe puncte de vedere.
“Sa nu crezi ca Suedia e dintotdeauna asa, ori ca noi ne nastem gata civilizati; imediat dupa razboi era chiar foarte rau pe aici.” – imi spunea prin anii 1992-93 un suedez batran. Dar tot el continua: “Solutia aleasa pentru civilizarea fortata a oamenilor a fost una banala: legi aspre si, mai ales, impunerea unui cult al respectarii lor; orice abatere, oricat de mica, era aspru pedepsita fara exceptii. Si astfel, in doar cateva decenii, am ajuns in topul tarilor civilizate si respectate.”
Parerile sunt impartite. Nu stiu daca ati citit acest interviu: http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-6767836-interviu-andreea-ionescu-profesoara-canada-realizat-foarte-rapid-vestul-realitate-nu-era-nici-departe-vestul-care-pictase-mama-mea.htm
Sau cartea lui Vasile Ernu, Nascut in URSS: http://www.nascutinurss.ro/ .
Vreau sa spun cu asta ca pot exista versiuni istoriografice diferite asupra comunismului si plauzibile.
Ca o curiozitate, exista o retea de activisti de stanga pe Internet, iar unul dintre membri e spaniol si traieste in Romania. Are un blog aici: http://imbratisare.blogspot.com/
Nu citisem interviul, am auzit de aparitia acestei carti, dar nu am citit-o inca; de imbratisare.blogspot am aflat abia acum.
Repet ce am spus si mai sus: sunt adeptul libertatii total neingradite de exprimare ori de actiune, cu un singur amendament: acestea sa aiba loc in cadrul generos al legii si sa nu limiteze in niciun fel libertatea de optiune a celor care sunt de alta parere sau orientare.
Fenomenul acesta al recuperarii idealizate a perioadei comuniste mi se pare foarte bun pentru a studia mecanismele memoriei istorice. Tocmai am citit o carte care am vazut ca a avut succes anul trecut, El niño con el pijama de rayas. Povestea este despre Germania nazista vazuta prin ochii unui copil al carui tata se intampla sa ajunga comandant de lagar de exterminare. Copilul vorbeste despre prietenie, viata familiara normala, suparari, bucurii si sperante specifice copilariei. El nu intelege nimic din oroarea perioadei in care traieste. Amintirile lui, daca ar fi trait pt ca de fapt moare accidental si tragic, probabil ar fi contrazis ce se spune acum despre perioada nazista. Indivizii contemporani traiesc istorii diferite si chiar perioadele cele mai aberante au, in profunzime si in mare parte, caracteristici de viata normala.
Cartea recomandata de dl. Marin imi aminteste de un film ce reprezinta o poveste asemanatoare: La vita é bella (1997). Detalii: http://www.imdb.com/title/tt0118799/