«Art can never exist without naked beauty displayed.» ~ William Blake
A sosit momentul ultimului episod din “serialul-fluviu-total” dedicat FEMEII, această bijuterie atât de dragă nouă, tuturor. După un foarte scurt prolog în care v-am povestit despre un holtei tomnatic, pe care îl chema Djumbe sau Bongo, nu-mi amintesc exact, care a reuşit în cinci ani de studiu intens să înveţe doar două cuvinte în limba română: Elele, femeilelele! — şi acelea pronunţate cu un puternic accent swahili, urmat de şapte episoade şic, vă invit astăzi să citiţi şi să comentaţi al VIII-lea episod:
Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, se spune pe la noi din moşi-strămoşi. Că dacă n-ar fi fost aşa, nici nu ar fi apărut conceptul de nud în artele frumoase. Goliciunea lui Adam şi aceea a Evei înainte de a păcătui sunt, înainte de a fi reprezentări ale Frumosului, mai curând ale Neprihănirii. Dar după episodul cu şarpele, erotismul şi formele dezgolite care desfată privirea s-au impus tot mai pregnant.
„Încercând imposibilul” este numele tabloului alăturat, al unuia dintre reprezentanţii de frunte ai suprarealismului (după ce a făcut un adevărat slalom printre alte curente: impresionism, cubism şi chiar futurism) belgian: René Magritte.
Se pare că el a încercat Imposibilul neîncetat. E celebră Pipa pictată de el, sub care a scris: „Ceci n’est pas une pipe.”
Un privitor l-a contrazis:
— Ba este o pipă!
Artistul nu a ezitat să îl pună la punct:
— Atunci încearcă s-o umpli tu cu tutun!
(v. aici Pipa cu pricina)
◊
Artistul orb picta un nud, de Ion Untaru (8 octombrie 2008)
Plecări confuze, mări din sud
Artistul orb picta un nud
Iubirea ta ispititoare
Oprea vapoarele pe mare
Femei cu pielea lor creolă
Cântau în noapte la violă
Chemările din ochii dulci
Oprindu-te să te mai culci
Statuile decolorate
Treceau pe rând în ilustrate
Şi-n toate drumurile-acele,
Veghea nesomnul din perdele
Oraş cu turnuri de tăcere
Căzut din alte emisfere
Cu turle gotice rămase
Doar pentru tine în atlase
Plecări confuze, mări din sud
Artistul orb picta un nud
Pe când noi doi sub clar de lună
Visam o iubire nebună
Iată încă un exemplu, mai puţin cunoscut, intitulat “Portocale şi lămâi”
(semnat Julio Romero de Torres):
Mireasa
de Tudor Arghezi
Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte
Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,
Şi sugând mierea cărţii s-au îmbătat cu ea.
Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea,
Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii
Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii.
Pământul umblă după tine să te soarbă
Cu vârfuri boante de iarbă oarbă,
Din sângele tău băut şi din sudoare
Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare.
Vino. Dinainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa
Pe care le coace arşiţa.
Cu braţele şi pieptul voi despica poiana
Şi buruiana.
Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine
Ca nişte omizi lungi, lipite de tine,
Te voi strecura ca dintr-o plasă,
Dând foile şi umbra de o parte,
Cum ai făcut şi tu în carte,
Mireasă!
După ce te voi fi trecut şi apărat
De fiarele mici, de gâzele de un carat,
De şarpe, de lanţuri şi de metale
Vegetale,
O să mă laşi să-ţi pui inele de mâini, brăţări de picioare
Şi alte veşminte, dogorâtoare.
Mulţumesc pentru Arghezi.
“Mireasa” îmi aminteşte de una dintre miile de definiţii pentru Poezie:
«Poeziile sunt nuduri sufleteşti care defilează pe podiumul criticilor.» ~ Valeria Mahok