«Who does not love wine, women and song // Remains a fool his whole life long» ~ Martin Luther
În fiecare zi de joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După cum v-am obişnuit în ultimele luni, propun câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. VINUL – FEMEIA – CÂNTECUL este multiplul laitmotiv al zilei.
RIGOLETTO ~ alături de AIDA, este una dintre operele lui Verdi cu cea mai mare priză la public.
Dar cine este Rigoletto? Şi care e povestea lui?
Foarte pe scurt, pentru a nu vă strica bucuria unei vizionări viitoare:
Rigoletto este doar un măscărici, pe deasupra şi cocoşat, care se dovedeşte plin de umor amar, critic necruţător al vieţii de la curtea Ducelui de Mantua. Gilda, fiica lui Rigoletto, este urmărită şi dorită de afemeiatul Duce, care reuşeşte în final să o seducă. Hotărât să îi demonstreze fiicei sale cine este de fapt Ducele, măscăriciul o duce pe aceasta în casa asasinului Sparafucile, a cărui soră – Maddalena – îi oferea Ducelui farmecele sale. Rigoletto îl angajase pe Sparafucile pentru a-l ucide pe Duce, dar Maddalena îşi convinge fratele să ucidă în locul acestuia pe altcineva, ales la întâmplare. Presimţind că va fi ucisă, Gilda apare deghizată şi chiar este înjunghiată, apoi băgată într-un sac şi trimisă lui Rigoletto. Cocoşatul deschide sacul şi îşi descoperă fiica în agonie, care moare şoptind ultimele cuvinte de dragoste către Duce.
Aria cea mai cunoscută din această operă, “La donna è mobile”, e cântată de Ducele de Mantua – culmea ironiei, el fiind cel mai schimbător şi cel mai frivol dintre personaje – în timp ce victima sa moare sub ochii îngroziţi ai propriului tată:
|
La donna è mobile È sempre misero |
Femeia e schimbătoare E vrednic de plâns |
Traducerea este fuşerită, mi-o asum în întregime, dar îmi propun să revin asupra ei într-o zi. De fapt asupra întregului libret, de ce nu?
Propun o alternativă la tonul blând-amabil al rubricii.
Luaţi-o aşa cum beţi cafeaua amară cu lămâie pentru mahmureală: e scârboasă, dar utilă.
Vinul asasinului
de Charles Baudelaire
Sunt liber, mi-a murit nevasta!
Pot trage-n voie la măsea.
Când mă-ntoarceam fără-o para,
Ţipa de sta să-mi crape ţeasta.
Un rege nu-i mai fericit;
E soare, e frumos afară…
La fel era şi-atunci, în vară,
De ea când m-am îndrăgostit!
Ca setea asta rea să-mi treacă,
Ar trebui să mi se dea
Vin mult, cam cât ar încăpea
În groapa ei. Şi nu-i de joacă!
I-am dat brânci într-un puţ, ba chiar
I-am prăvălit apoi în spate
Pietroaiele din ghizduri, toate!
Aş vrea s-o pot uita, măcar.
De dragu-atâtor jurăminte
De care nu ne-om dezlega,
Şi pentru a ne împaca
Aşa, ca-n vremea dinainte,
I-am spus să iasă pe-nserat
În drumul vechi, ferit de lună.
Şi a venit! Dacă-i nebună!
Cam toţi suntem buni de legat.
Tot mândră arăta la faţă,
Deşi muncită de corvezi.
Prea o iubeam! Şi de-asta, vezi,
I-am spus: Desparte-te de viaţă!
Nu-s înţeles cât de puţin.
Din toţi beţivii stând de snoave,
Visat-a vreunu-n nopţi bolnave
Să facă-un giulgiu chiar din vin?
Golanii ăştia tari din fire
Cum sunt maşinile de fier,
Nicicând, în ierni sau blânde veri,
N-au înţeles ce-i o iubire,
Cu tot întunecatu-i sbanţ
Şi-alaiul ei drăcesc de spaimă,
Otrăvi şi lacrimi ce îngaimă
Cu zvon de oase şi de lanţ!
Acum sunt liber – eu cu mine!
Voi fi deseară mort de beat.
Nepăsător şi ne-nfricat,
Atunci m-oi tolăni, în fine,
Ca un dulău pe vreun maidan!
Şi carul, cu-a lui roate grele,
Împovărat de toate cele,
Vagonul năpustit avan
De-mi crapă capul greu de ură
Sau de mă taie-n două, eu
Oi râde ca de Dumnezeu,
De Drac sau Cuminecatură!
Adrian Erbiceanu – Iubirile
Iubirile vin,
Iubirile pier…
Cui sa le dau,
Cui sa le cer?
Doruri ascunse,
Patima cruda –
Cine sa vada,
Cine s-auda?
Vise carunte,
Nada prin nada –
Cine s-auda,
Cine sa vada?
Mantii de ape,
Lujeri de foc –
Rad…de durere,
Plang…de noroc.
Daca nu cer prea mult
de Marin Sorescu
Ce-ai lua cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta intre rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
-O carte, o sticla de vin si-o femeie, Doamne,
Daca nu-ti cer prea mult.
-Ceri prea mult, iti taiem femeia,
Te-ar tine de vorba,
Ti-ar impuia capul cu fleacuri
Si n-ai avea timp sa-ti pregatesti cursul.
-Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, daca am linga mine
O sticla de vin si o femeie.
Asta as dori, daca nu cer prea mult.
-Ceri prea mult.
Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta intre rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
-O sticla de vin si-o femeie,
Daca nu cer prea mult.
-Ai mai cerut asta o data de ce te incapatinezi,
E prea mult, ti-am spus, iti taiem femeia.
-Ce tot ai cu ea, ce atita prigoana?
Mai bine taiati-mi vinul,
Ma moleseste si n-as mai putea sa-mi pregatesc cursul,
Inspirindu-ma din ochii iubitei.
Tacere, minute lungi,
Poate chiar vesnicii,
Lasindu-mi-se timp pentru uitare.
-Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta intre rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
-O femeie, Doamne, daca nu cer prea mult.
-Ceri prea mult, iti taiem femeia.
-Atunci taie-mi mai bine cursurile.
Taie-mi iadul si raiul,
Ori totul, ori nimic.
As face drumul dintre rai si iad degeaba
Cum sa-i sperii si sa-i infricosez pe pacatosii din iad,
Daca n-am femeia, material didactic, sa le-o arat?
Cum sa-i inalt pe dreptii din rai,
Daca n-am cartea sa le-o arat?
Cum sa suport eu drumul si diferentele
De temperatura, luminozitate si presiune
Dintre rai si iad,
Daca n-am vinul sa-mi dea curaj?
Frumoase ambele poezii. Iată două din poeziile lui Puşkin despre iubire:
Eu te-am iubit
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet nu s-a stins de tot
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da -aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde
De gelozie, de sfială chinuit
Dea domnul să mai fii cândva iubit
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
@
Cum te iubesc
Cum te iubesc? Să-ncerc o’nşiruire:
Adânc şi larg şi-nalt,atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire
Şi te iubesc cum zilnica iubire
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate
Şi slobod cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea cu sfinţii copilării pierdută
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns,suflare,
Cu viaţa mea! Şi domnul de-mi va ajuta
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
Şi o a treia:
Alinare
Nu cred în ceru-acela
Cântat de popi mereu
În ochii tăi cred numai,
Acolo-i cerul meu.
Nu cred în necuratul,
În iad şi-n bezna-i grea
În ochii tăi cred numai
Şi-n inima ta rea.
@Solomon
“Ambele poezii” de mai sus sunt, de fapt, trei: una de Baudelaire, alta de Erbiceanu si a treia de Sorescu. 😀
Imi place Puşkin; propun si eu un poem de-al lui, chiar daca imi pare unul trist:
Amintire
Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan’ la durere.
In cugetul meu trist, noian de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si ghemul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.
(Traducere atribuita conului Alecu Donici)
Vezi mai multe video din Muzica