«aspiram la o nouă ordine, care să poată restabili echilibrul între cer şi infern» ~ Tristan Tzara, în “Dadaland”
Vă propun un exerciţiu simplu (în fiecare marţi – deşi azi e miercuri – timp de 13 săptămâni): imaginaţi-vă că Istoria Literaturii Universale este doar o hartă uriaşă, desfăşurată pe “peretele” Zia®ului de la 5. Misiunea mea de călăuză se va reduce la a îndrepta indicatorul spre diverse puncte de pe această “hartă”, lăsându-vă agreabila plăcere şi deplina libertate de a comenta propunerea, dar mai ales de o completa cu alte “obiective” din regiunea/ ţara vizitată.
Călătoria noastră începe în Elveţia anului 1916. Februarie.
Dacă întrebi un român, îţi va spune că mişcarea dadaistă s-a format în jurul scriitorului Tristan Tzara şi a pictorului Marcel Iancu, iar dacă întrebi un german îi va indica sigur pe Hugo Ball şi Emmy Hennings sau pe Richard Hülsenbeck. Fără să ezite prea mult, francezul îţi va răspunde: Hans Arp şi Francis Picabia, iar spaniolul îl va nominaliza pe compatriotul său Pablo Picasso. Americanul îl va susţine pe Marcel Duchamp, deşi acesta s-a format la Paris, austriacul va jura că iniţiatorul a fost Raoul Hausmann şi aşa mai departe, olandezul, chinezul etc. Răspunsuri (relativ) normale, fiecare încercând să tragă spuza pe turta sa naţională. Dacă mă întrebaţi pe mine, am să răspund că dadaismul s-a format mai ales în jurul halbelor de bere sau al paharelor cu Martini Rosso de la Cabaretul “Voltaire”.
Parcă şi mai absurd, şi mai inutil decât alte conflicte armate de până atunci, Primul Război Mondial a provocat o neaşteptată reacţie de revoltă în rândul acestui grup de tineri (studenţi, la vremea aceea) intelectuali, avangardişti, sfărâmători de convenţii. Starea de spirit, indusă involuntar de ororile vremii, a determinat o zdruncinare din temelii a Istoriei Artei şi chiar a Literaturii; deşi viaţa mişcării a fost una extrem de scurtă, provocările partizanilor (mai degrabă decât noile convingeri estetice) au lăsat urme adânci.
(v. aici Cântec dada – traducerea Taşcu Gheorghiu)
Va propun acest Poem vechi al lui Tzara, care nu pare deloc dadaist!
Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei
O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă
Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.
– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.
Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.
O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie.
Şi încă unul, cam din aceeaşi perioadă:
Hamlet (fragmente de ciorne)
I
Ce fel de femeie era Ofelia?
Era blondă cu părul răvăşit ca luna în pernă de nor despletit
Ca luna prin căldarea apei privită la mânăstire şi era înaltă şi era subţire
Nălucă de gheaţă
Ca mesteacănul prins inelul oprit la mijlo
Ca insecta (…) fără zbârnâit cu rochia albă ca sânul doicii
Mânicele atârnate aripi până la pământ
Şi se deschideau porţile cerului
Când strângea vreo rudă în braţe şi când venea la fereastră dimineaţa
(Cu…) îi veneau încet şi apăsat ca umbletul de raţe
(…)
Tatălui zicea că o să-şi îngrijească bine copiii
O să-şi împlinească rostul în lume
(…) cu mama ei care a avut mulţi copii
Ce bine e să fi cea din urmă rămasă acasă şi
Frumoasă. Să fii privită cu durerea părăsirii
Compătimire pentru pântecele ce-o să crească / talia groasă
Amintire pentru surori gospodine şi bucurii îmbrăcate (…)
Cu oaspeţi din diferite ţări cu odăi pregătite special
Hamlet avea visări cu oameni ce intrau în genunchi
Cu lipăit de câine în supă deasă de legume rest de la masă
Ce-şi lingea botul cu deliciu pentru substanţa rămasă
Şi se mira sculându-se fără nici un
Dezgust de viaţă
Vrăjitoarea i-a spus: dragoste
I-a cusut inima cu aţă
Dar pentru cititor lucrul acesta e cu totul lipsit de importanţă
Prinţul punea câte un vapor să plece cu încărcătură de trecut
Punea încărcări nescrise. Înmormântări. Vizite. Cărţi
Vaporul fără ţintî trebuia să se îece şi marinarii puteau înota
Răsăreau din diferite părţi în mare ca morile imaginare ale viteazului Don Quichotte
Variantă I
(ciornă)
Ce fel de femeie era Ofelia?
Era blondă cu părul răvăşit ca luna într-un colţ de nor
El avea visări de oameni care intră într-un unghi ascuţit
Stăpânea inimi (mâncare) (…) supă deasă… ce lipăiesc şi îşi ling pe urmă botul cu deliciu
Unu doi trei Hamlet face un pas mare
Sunt (…) lucruri fără importanţă
(…)
Din sala cea mare se aud paşii servitoarei care a furat o pereche de cercei
Se ştie fără presupuneri dar nu se spune din ruşine
Auzi cum a ţâşnit deodată o romanţă
Ca un iepure din claia de fân
Ca apa din stâncă după ciocănitul Israelitului
Ca zbârnăiala fluturilor din cutia deschisă din greşeală
Unu doi trei. El se întoarce fără îndoială
(…)
Variantă II
(ciornă)
I-auzi cum a ţâşnit deodată o romanţă
Ca un iepure din claia de fân
Ca apa din stâncă după ciocăniturile Israelitului
Ca zbârnăiala fluturilor [din] cutia deschisă din greşeală
Ca dimineaţa cuconului – ca frica (…) din ascunzătoare
Odată s-a prins un hoţ în coteţul cu găini şi am chemat vecinii să vadă
Conduc prin poarta cea mare din ogradă
A dat bună ziua cumsecade (servitori ţineau lătratul de câine)
Lângă mine eşti mică în rariştea de fagi şi crede-mă fără frică
Hamlet haraci pentru struguri săraci
Trebuie numai să-mi ceri şi o să-ţi aduc nuferi
Din lacul cerului şi maci de la moara somnului
Grădină de maci. Şi trecea procesiune: – uite ce minunat
Rânduită ca merii pomului, uite ce şirag ca spatele, şarpele
Spune: luminiş mânăstirea primăverii
M-am plictisit de palat de sufletul curtenilor orăcăit de broască
Şi mi-e frică de rezoluţia împărătească
Poate o să trebuie să mor, poate o să trebuie să plec
(Ofelia cască)
Poate o să trebuie să mă înec când o să înflorească perii
Şi dacă spun doctorii că nu o (…) să trebuie să fac împăratului pe plac
II
Era cheie la înţelepciunea lui Hamlet
Era dric încet pe cărarea acestuia
I-a bătut cuie în suflet şi atârnat bucheţele de flori
Să nu se vadă plânsul rănit şi durerea zmeură ce curge dintr-însul
Ca luna când se face ziuă, când scârţăie fântânile, se plimbă gâştele, ies carele
Dragostea, cerească, se întinde şi oftează când el întreabă ce să fac
Împăratului pe plac?
Aşa se sfârşesc dezmierdările primăverii
Ofelia taci să pun dorinţe pitpalaci pentru chemare
Câinii dreşati nu latră – şi-mi plac: obiecte de prisos
Gândul tău e să fie elefant de piatră
Gândul meu căprioară de stofă cafenie
Dragostea noastră mielul de lână
Ia ascultă gâlgâitul setei la fântână
Scripca greierului
Cumpănite alternativ cu plimbatul obligator al străjerului la poartă
Vaca oftează răguşit viţelul de făină cu rugină de pâine coaptă
Iată o prepeliţă unde poposiră cărăuşii – (…)
*
Pe o foaie de hârtie cum o să fie carnea ta bătrână: – galbenă şi tristă