«Când scrii despre femei, trebuie să-ţi înmoi pana în toate culorile curcubeului, apoi să presari rândurile cu pulbere de pe aripile fluturilor.» ~ Denis Diderot
În fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După cum v-am obişnuit în ultimele luni, propun câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. Laitmotivul zilei este acronimul ROGVAIV.
Eu îmi aleg A-ul: pentru că este culoarea cerului senin, dar şi pentru că mi s-a făcut, brusc, dor de Eminescu:
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
Am citit că există şi varianta mai pesimistă a ultimului vers sub forma “Totul este trist în lume”. Unii spun că se datorează unei dificile descifrări a manuscrisului, alţii că ar fi o contribuţie a editorilor cărora li s-a părut nepotrivit “Totuşi este trist în lume”
Cred ca «totuşi» e mai aproape de un final “de tip Eminescu”:
misterul ramane in coada-de-peste, indoiala filozofica inlocuieste brusc starea de gratie.
INDIGO
de Marin Sorescu
Noaptea cineva-mi pune pe usa
Un indigo imens,
Si tot ce gandesc apare, instantaneu,
Si pe partea de dinafara a usii.
Dau buzna spre locuinta mea
Curiosii din toata lumea,
Ii aud cum urca scarile.
Cum iau treptele pe talpi
Si le pun inapoi
La-ntoarcere.
Sunt pasari de toate neamurile,
Caini pazitori de luna,
Drumuri de trecere,
Si salcami batrani,
Suferind de insomnie.
Isi pun pe nas ochelarii
Si ma citese emotionati,
Ori amenintand cu pumnul,
Fiindca despre toate eu mi-am format
O idee exacta.
Numai despre sufletul meu
Nu stiu nimic,
Sufletul care-mi scapa mereu
Printre zile,
Ca o bucata de sapun
In baie.
Mulţumesc pentru Marin Sorescu.
Au mai rămas: Roşu, Oranj, Galben, Verde şi Violet.
‘verde crud, verde crud
te mai văd, te mai aud…’
————–
(noi citim paginile ziarului, indiferent de culoare)
Asculta mai multe audio Muzica
———————-
(ne bucurăm de vizită; ne străduim să nu folosim nicio culoare, ori să le folosim pe toate)
Au mai rămas: Roşu, Oranj, Galben şi Violet.
GEORGE BACOVIA
Requiem
Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?
Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea şi-atâtea… lasă!
Visezi, ca din carte!
Mulţumesc pentru Bacovia.
Asta îmi aduce aminte de
Amurg violet
Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
— Apostoli în odăjdii violete —
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.
Galben
de Al. O. Teodoreanu
O frunză uitată de toamnă
Acopere-n ape o stea,
Şi luna, a toamnelor Doamnă,
Împrăştie aur pe ea.
O frunză, atîta ne lasă,
Cînd trece foşnind prin porumb,
A pîclelor rece Crăiasă
În drumu-i spre zarea de plumb.
Vin zvonuri încete, încet,
Că nu ştii de sînt sau nu sînt;
Departe, departe-n brădet
Octombrie cîntă din vînt.
De ce a venit să s-ascunză
O lacrimă sub pleoape?
Iubirea noastră e-o frunză
Ce-acopere stele pe ape.
O, da!
Mulţumesc pentru Păstorel.
Au mai rămas: Roşu şi Oranj. 😀
Oranj
de Anca Fediuc
În şoaptele rămase
Sub frunzele oranj
Ascult cum vine ploaia
E-al timpului miraj.
Scântei de luna plină
Pe trupul tău oranj
Sunt aripi ce te poarta
În minte sa ma laşi.
Prin jar din clipe arse
Trec suflete oranj
Păşesc prin ierburi moarte
Şi uita de infernalul oraş..
Dacă-ai şti tu…şuier de izvor,
Dacă-ai fi tu …râs din cioburi de cristal
N-ar mai fi un vis oranj…
Fantastic!
În aceeaşi secundă am postat cu Cristiana.
Mulţumesc pentru Fediuc.
A mai rămas doar Roşu!
Nu îndrăzneşte nimeni? 🙂
Pestii Rosii
de Ion Pillat
Amurgul sufla aur verde-n geam –
Un pom cu foi de foc e un margean,
Sub pavaza tomnaticului ram
Se-aprinde somnul apei din borcan.
In cercul luminosului clestar,
Trei pesti de aur rosu s-au lasat
Inchipuind pe-al zarilor hotar
Trei pasari intr-un zbor indepartat.
La nesfarsit de sticla se lovesc,
In straveziul aer ca-ntr-un zid,
Si raza evantaiului ceresc,
Stropind luciri, o-nchid si o deschid.
Si-n geamul de penumbra fumuriu,
Cand apa innopteaza pana-n fund,
Trei raze, logodind argintul viu,
In colb muiat de luna, se ascund.
Mulţumesc şi pentru Pillat.
În acest mod simplu şi eficace, ROGVAIV-ul nostru a fost împlinit cu succes.
Mulţumesc tuturor pentru valoroasele contribuţii!
Frunză verde de albastru
de Nichita Stănescu
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte –
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
1. Pe cerul limpede si poate lung
Albastru pescarus ma cheama,
Simt o durere ca nu pot sa-l ajung,
Desi tot sufletul ma-ndeamna.
2. As vrea sa zbor,cand fluturii se nasc
Luminii dandu-i forme de culoare,
Robia lantului in care zac
S-arunce-n jur miresme ca de floare.
3. As vrea sa simt lumina dimprejur
Sa zbor nemarginit spre cer,
A vietii pasari de azur
Sa urce-naltul cat mai sper.
4. E vis acesta ? … nu pot spune …
Nu m-am trezit si poate nici nu vreau,
Plutesc deasupra clipelor nebune
Ce-n derularea lor amara ma orbesc.
5. Te-ai ratacit ! De ratacirea e un scop in sine
Mi-au dat raspunsul pasari ce zburau,
Imensul cer iar norilor revine
Oprind in ei lumini ce coborau.
6. Cand obosit m-aplec peste ruine,
Acelasi inceput imi pare greu,
Tu pescarus al zilelor senine
De ce nu-mi poti zbura mereu ?
7. L-am intrebat, si nu vrea sa-mi raspunda,
Din nou am sa astept sa plece norii,
Si-l voi urma sau poate-l voi visa din umbra,
Pe-albastrul pescarus ce va aduce zorii.
Autor: Nichita Stanescu
Poezie: ALBASTRU PESCARUS
Chiar mă intrebam: oare ce “coci”?
Prea adia o liniste suspecta dinspre Măria Ta… 😛
😀 Un ROGVAIV cântat.