«…poezia mea şi–a luat vocea de la ploaie…» ~ Pablo Neruda
Cu mici excepţii scuzabile, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. PLOAIA este jilavul laitmotiv al zilei.
de LeeDee P.
Plouă cu lună,
Plouă furtună,
Plouă amar,
Plouă ştrengar,
Dragoste udă,
Dragoste crudă,
Trupuri se-ndoaie
Şi se-nconvoaie,
Vântul aleargă,
Luna-i întreagă,
Stelele tac,
Ceru-i opac,
Pleci şi nu pleci,
Cântece seci,
Vinul e tare,
Lumea e mare,
Ploaie albastră,
Ploaie-n fereastră,
Ploaie cu flori,
Ploaie-n culori,
Moarte aridă,
Moarte perfidă,
Am îngheţat,
Scapi un oftat,
Ploaie străină,
Dragoste plină,
Ploaie turbată,
Dragoste plată,
Ploaie-ntre rugi,
Dragoste… fugi!
Superbe versurile domnisoarei LeeDee P. şi mă bucur de fiecare dată să văd cum îi aduci de pe blogosferă pe oamenii frumoşi şi inspiraţi. Nu ştiu dacă e chiar în temă, dar cum am în cap de o vreme încoace versurile lui Leonard Cohen am să vi le împărtăşesc şi vouă:
You came to me this morning and you handled me like meat. You’d have to be a man to know how good that feels, how sweet. My mirrored twin, my next of kin, I’d know you in my sleep and who but you would take me in,
A thousand kisses deep.
I loved you when you opened like a lily to the heat, you see I’m just another snowman standing in the rain and sleet, who loved you with his frozen love, his second hand physique, with all he is, and all he was,
A thousand kisses deep.
Doar primele două strofe…
La lluvia
de Jorge Luis Borges
Bruscamente la tarde se ha aclarado
Porque ya cae la lluvia minuciosa.
Cae o cayó. La lluvia es una cosa
Que sin duda sucede en el pasado.
Quien la oye caer ha recobrado
El tiempo en que la suerte venturosa
Le reveló una flor llamada rosa
Y el curioso color del colorado.
Esta lluvia que ciega los cristales
Alegrará en perdidos arrabales
Las negras uvas de una parra en cierto
Patio que ya no existe. La mojada
Tarde me trae la voz, la voz deseada,
De mi padre que vuelve y que no ha muerto.
Ploaie în luna lui Marte
de Nichita Stanescu
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?… ploaia?…
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.
LLUVIA
de Federico García Lorca
La lluvia tiene un vago secreto de ternura,
algo de soñolencia resignada y amable,
una música humilde se despierta con ella
que hace vibrar el alma dormida del paisaje.
Es un besar azul que recibe la Tierra,
el mito primitivo que vuelve a realizarse.
El contacto ya frío de cielo y tierra viejos
con una mansedumbre de atardecer constante.
Es la aurora del fruto. La que nos trae las flores
y nos unge de espíritu santo de los mares.
La que derrama vida sobre las sementeras
y en el alma tristeza de lo que no se sabe.
La nostalgia terrible de una vida perdida,
el fatal sentimiento de haber nacido tarde,
o la ilusión inquieta de un mañana imposible
con la inquietud cercana del color de la carne.
El amor se despierta en el gris de su ritmo,
nuestro cielo interior tiene un triunfo de sangre,
pero nuestro optimismo se convierte en tristeza
al contemplar las gotas muertas en los cristales.
Y son las gotas: ojos de infinito que miran
al infinito blanco que les sirvió de madre.
Cada gota de lluvia tiembla en el cristal turbio
y le dejan divinas heridas de diamante.
Son poetas del agua que han visto y que meditan
lo que la muchedumbre de los ríos no sabe.
¡Oh lluvia silenciosa, sin tormentas ni vientos,
lluvia mansa y serena de esquila y luz suave,
lluvia buena y pacifica que eres la verdadera,
la que llorosa y triste sobre las cosas caes!
¡Oh lluvia franciscana que llevas a tus gotas
almas de fuentes claras y humildes manantiales!
Cuando sobre los campos desciendes lentamente
las rosas de mi pecho con tus sonidos abres.
El canto primitivo que dices al silencio
y la historia sonora que cuentas al ramaje
los comenta llorando mi corazón desierto
en un negro y profundo pentagrama sin clave.
Mi alma tiene tristeza de la lluvia serena,
tristeza resignada de cosa irrealizable,
tengo en el horizonte un lucero encendido
y el corazón me impide que corra a contemplarte.
¡Oh lluvia silenciosa que los árboles aman
y eres sobre el piano dulzura emocionante;
das al alma las mismas nieblas y resonancias
que pones en el alma dormida del paisaje!
Mi-e sufletul ploaie
Mi-e sufletul ploaie ce plânge în noapte,
poveste scrijelită pe un petic de cer,
stele-mpletite în gânduri licitate,
uitare de sine, ascunsă în mister.
Mi-e sufletul ploaie ce plânge tăcută,
durere tăinuită între un vis şi o-ntrebare.
Mi-e sufletul, astăzi, speranţă pierdută,
iar eu sunt un tren ce fluieră a plecare.
Mi-e sufletul ploaie, iar eu sunt un ţipăt
ce sfâşie noaptea şi se stinge încet.
Mi-e sufletul ploaie, furtună şi vuiet
iar eu sunt lacrimă, al ploii sonet.
Mulţumesc pentru invitaţie. Gânduri frumoase. 🙂
LLUEVE…
de Pablo Neruda
Llueve
sobre la arena, sobre el techo
el tema
de la lluvia:
las largas eles de la lluvia lenta
caen sobre las páginas
de mi amor sempiterno,
la sal de cada día:
regresa lluvia a tu nido anterior,
vuelve con tus agujas al pasado:
hoy quiero el espacio blanco,
el tiempo de papel para una rama
de rosal verde y de rosas doradas:
algo de la infinita primavera
que hoy esperaba, con el cielo abierto
y el papel esperaba,
cuando volvió la lluvia
a tocar tristemente
la ventana,
luego a bailar con furia desmedida
sobre mi corazón y sobre el techo,
reclamando
su sitio,
pidiéndome una copa
para llenarla una vez más de agujas,
de tiempo transparente,
de lágrimas.
Rain
(Hensley)
It’s raining outside but that’s not unusual
But the way that I’m feeling is becoming usual
I guess you could say
The clouds are moving away
Away from your days
And into mine
Now it’s raining inside and that’s kind of a shame
And it’s getting to me, a happy man
And why should you want to
Waste all my time
The world is yours
But I am mine
Rain, rain, rain, in my tears
Measuring carefully my years
Shame, shame, shame, in my mind
See what you’ve done to my life
Rain, rain, rain, in my tears
Measuring carefully my years
Shame, shame, shame, in my mind
See what you’ve done to my life
See what you’ve done to my life
By George, she’s got it! By George, she’s got it! / Now, once again: where does it rain?
Dan, imi cer iertare pentru ca nu am timp sa raspund mai amplu – multumesc mult pentru aprecierile tale si pentru promovorare. Promit sa revin cu un mesaj serios, aici sau pe mail!
Salutari cordiale tuturor iubitorilor de ploaie!
Acuarelă
de Ion Minulescu
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţïnându-se de mână…
PLOAIE
de Tudor Arghezi
N-am auzit-o, parcă, de mult…
O ascult.
Năduşala nopţii curge pe geamuri.
Plouă-n golurile din ramuri.
Aş voi să găsesc o asemănare
Şi caut în zgomote şi murmure,
In viori, în naiuri şi ghitare
Ecoul ndesluşit şi turbure.
Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund,
Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite
Cern ploaia cu nisipul mărunt
Ca nişte site.
Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie,
Se face palid şi descreşte ca o făclie.
Fereastra e cernită de un fag
De care-atârnă noaptea neagră, toată, ca un steag.
Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut
Şi-al spadei ciocnite de scut.
Nu e bătaia inimii.
Nu-i Turnul şi ornicul lui în care timpul colinse.
E parcă sufletul tuturor oştilor învinse.
LLUVIA
de Federico García Lorca
La lluvia tiene un vago secreto de ternura,
algo de soñolencia resignada y amable,
una música humilde se despierta con ella
que hace vibrar el alma dormida del paisaje.
Es un besar azul que recibe la Tierra,
el mito primitivo que vuelve a realizarse.
El contacto ya frío de cielo y tierra viejos
con una mansedumbre de atardecer constante.
Es la aurora del fruto. La que nos trae las flores
y nos unge de espíritu santo de los mares.
La que derrama vida sobre las sementeras
y en el alma tristeza de lo que no se sabe.
La nostalgia terrible de una vida perdida,
el fatal sentimiento de haber nacido tarde,
o la ilusión inquieta de un mañana imposible
con la inquietud cercana del color de la carne.
El amor se despierta en el gris de su ritmo,
nuestro cielo interior tiene un triunfo de sangre,
pero nuestro optimismo se convierte en tristeza
al contemplar las gotas muertas en los cristales.
Y son las gotas: ojos de infinito que miran
al infinito blanco que les sirvió de madre.
Cada gota de lluvia tiembla en el cristal turbio
y le dejan divinas heridas de diamante.
Son poetas del agua que han visto y que meditan
lo que la muchedumbre de los ríos no sabe.
¡Oh lluvia silenciosa, sin tormentas ni vientos,
lluvia mansa y serena de esquila y luz suave,
lluvia buena y pacifica que eres la verdadera,
la que llorosa y triste sobre las cosas caes!
¡Oh lluvia franciscana que llevas a tus gotas
almas de fuentes claras y humildes manantiales!
Cuando sobre los campos desciendes lentamente
las rosas de mi pecho con tus sonidos abres.
El canto primitivo que dices al silencio
y la historia sonora que cuentas al ramaje
los comenta llorando mi corazón desierto
en un negro y profundo pentagrama sin clave.
Mi alma tiene tristeza de la lluvia serena,
tristeza resignada de cosa irrealizable,
tengo en el horizonte un lucero encendido
y el corazón me impide que corra a contemplarte.
¡Oh lluvia silenciosa que los árboles aman
y eres sobre el piano dulzura emocionante;
das al alma las mismas nieblas y resonancias
que pones en el alma dormida del paisaje!
Nu vazusem ca a mai fost postata Lluvia de Federico García Lorca. L-am studiat in facultate anul trecut si mi s-a parut interesant.
Ana Blandiana
Descântec de ploaie
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…
La pluie,
A l’heure où les oiseaux
se disputent la place pour la nuit,
Et où la lumière glisse
au loin derrière les collines,
j’écoute le bruit de la pluie…
Coule le doux chant de l’eau
sur mon coeur mélancolique…
Plouă
de George Bacovia
Da, plouă cum n-am mai văzut…
Şi grele talăngi adormite,
Cum sună sub şuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plânsul şi când plouă!
Şi ce enervare pe gând!
Ce zi primitivă de tină!
O bolnavă fată vecină
Răcneşte la ploaie, râzând..
Oh, plânsul şi când plouă!
Da, plouă…şi sună umil
Că tot ce-i iubire şi ură –
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.
Oh, plânsul şi când plouă!
Ce basme şi le spun!
Ce lume-aşa goală de vise!
… Şi cum să nu plângi în abise,
Da, cum să nu mori şi nebun?
Oh, plânsul şi când plouă!
Lluvia
de Matilde Alba Swann
Lluvia, hoy no te siento.
Hoy no eres nada
mas que agua vertical.
Apenas si te escucho
golpear el pavimento
y llamar con tu clave
sobre mi ventanal
Lluvia, hoy no eres nada
para mi desaliento
nocturno y abismal.
Cuando era niña hallaba
en tu cancion un cuento,
y ya en mi adolescencia
me diste un madrigal.
Ahora lluvia tengo
tanta tristeza adentro,
que no me dices nada
solo te oigo golpear.
PLOAIA SFANTULUI ILIE
de Ion Minulescu
Ploua!…
Zi si noapte, ploua —
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ploaie-n rate
Calculate
De cerescul camatar,
Si la termen, achitate —
Sa ne spele de pacate
Dupa noul calendar…
Ploaia Sfantului Ilie
Abia sta…
Si-cepe iar!…
Parca-ar fi o papadie
Ca barba Sfintiei-Sale —
Barba fara-asemanare,
Ce se spulbera-n spirale,
Peste “Romania Mare”,
Pe care Sfantul Ilie
Ar fi luat-o cu chirie
Pentru… hidroterapie!…
Ploua!…
Zi si noapte, ploua…
Ploua-asa cum se stie
Sa mai fi plouat candva…
Ca si cum Sfintia-sa
N-ar fi om de omenie,
Si-ar fi —
Doamne!… Cum sa zic?…
Om ca noi — la suflet mic —
Om adica, cu pacat,
Nu chiar sfant adevarat…
Ploua!…
Zi si noapte, ploua…
Ploua-asa ca si cum ploaia
N-ar fi ploaie, ci… potop!…
Stop, Sfinte Ilie…
Stop!…
Domoleste-ti telegarii
Si mai crapa-ti barba-n-doua,
Ca de cand tot ploua… ploua,
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ne-au murit toti carturarii
De ftizie,
Si-n spital
Nu ne-a mai ramas decat
Un opet, cu-o tuse-n gat
Ca o strofa de… cristal!…
Nu-l lasa, Sfinte, sa moara,
Ca-i pacat de-asa comoara!…
Nu-l lasa sa moara-n ploaie
Ca pe biata cucuvaie…
Iar de-o fi sa fie asa
Cum socoti Sfintia-ta,
Vreau sa zic
Sa-l pedepsesti
Pentru faptele-i lumesti,
Da-i cerneala si hartie
Si-un consemn ceresc,
Sa-si scrie
Ultima lui poezie:
Ploaia Sfantului Ili
Ploaie de primavara
de Ion Luca Caragiale
I. Pastel optimist
Cand ploua lin in primavara,
Toti zic: „Sa dea Domnul sa dea!”
Si de te culci pe prispa-afara,
Mai vezi pe cer si cate-o stea…
E cald, si ploaia racoroasa
Ozon in aerul curat
In urma-i lasa; dragastoasa
Natura-i toata un pupat.
Se pupa corbi, de bucurie
Ca au scapat de iarna grea,
Se pup-barbati cu galagie,
Si iata si o randunea…
Si-o barza calca cu masura
Cu pasul grav, explorator,
Se plimba chiar prin batatura
Cu aerul nepasator.
Cand ploua toate germineaza,
Pamantul liber de zapezi,
Spalat de ploi se decoreaza
Cu mii de mii de muguri verzi.
In tarini graul incolteste,
In dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveseleste
Pe orice frunza e un strop.
Si soarele o calda raza
Trimite pe furis prin nori;
Iar flori si pasari ca sa-l vaza
Se-nalta, zboara catre zori.
II. Pastel pesimist
Tot ploua! A! ce primavara!
Cum curge fara sa mai stea!
Se-ntinde ceata grea pe-afara
Pe cerul sumbru nici o stea.
E frig… si apa mocirloasa
Infecta aerul curat,
La camp e balta mlastinoasa
Si codrul doarme intristat.
Sunt tristi si corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarna grea;
Plouate vrabii cad o mie,
Nu vezi zburand o randunea.
O barza, cu pas de masura,
Soseste ca explorator…
Si ploua… ploua…-n batatura,
Pustiu… Departe pleaca-n zbor.
Tot ploua, ploua, inundeaza…
Mai vin si ape din zapezi,
Umflate apele spumeaza,
Torente curg din codri verzi.
In tarini graul putrezeste,
Sub piatra-n deal vii se ingrop;
De ploi plugarul saraceste,
Malai, faina, nu e strop.
Si soarele o slaba raza
Cand o mai pierde printre nori,
O trista balta lumineaza
Fara apus si fara zori.
Ploaie urbana
de Ion Minulescu
Ploua!…
In orasul nostru romanesc
Ploua asa cum stim cu toti ca ploua
Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japoneza…
Pietonii pe trotuare se raresc,
O trasura cu un “Chrysler” in viteza,
Trec in sens invers
Si se ciocnesc…
Iar un popa cu sutana noua
Sta lipit de chioscul de ziare,
Ca un Crist de abanos intr-o vitrina
Plina
Cu tot felul de obiecte rare…
Ploua…
Si-n orasul nostru ploaia canta,
Canta ca un fonograf stricat…
De trei zile si trei nopti, neincetat,
Un tenor cu vocea falsa se framanta
Si pe strazi,
Si-n curte la palat…
Un tramvai se-ntoarce de la gara,
Si-n tramvaiul plin de pasageri
Toata lumea canta-n cor pe dinafara,
Ce-a cantat si ieri,
Si-alaltaieri…
Ploua!…
Si-n orasul nostru romanesc,
Bantuit de gripa si ftizie,
Tinerii fumeaza si tusesc,
Iar batranii dorm in vesnicie,
Ca solutiile puse-n… (paranteza)…
Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japoneza…
Nocturna
de George Bacovia
Uitarea venea…a venit,
O lacrima cade jos, totul tace-
Lampa obosita a clipit,
Orice obiect atins sopteste: lasa-ma-n pace…
De-acum…
Auzi, ploaia plange pe drum
Pe un adanc tumult,
Pe urma unui mic pantof intr-un parc dedemult –
Adorm, ascult…
Afara , la fereastra, toamna a spus:
-Of!
FURTUNA PRIMĂVERII
de George Coşbuc
Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.
Urlând le cârmuia cărarea
Purtându-i în năvală orbi,
Părea că varsă-ndepărtarea
Şi mii de lupi şi mii de corbi
De-a valma să-nspăimânte zarea.
Silit-au codrii mari să mugă
Şi-n turn, de unde-i supăra
Al clopotelor cânt de rugă,
Trăsniră, si-un potop era
Urgia ce-au făcut-o-n fugă.
Cu ei o noapte-nfricoşată
Ca iadul peste văi trecu:
Dar însăşi parcă-nspăimântată
De-atâta spaimă ce făcu,
De-abia veni, perind deodată.
S-a dus cum a venit. Departe
Spre-adâncul orizont s-a dus
Şi spaime-acum pe-acolo-mparte.
Şi iar s-a luminat pe sus
Şi râde soarele lui marte!
PLOAIA
A venit intai un nor
calator
si-a acoperit ca fumul
o jumatate de cer si soarele.
Eu
mi-am dezgolit picioarele
si-am pornit incet pe drumul
care duce la padure.
Toti copacii au inceput sa murmure.
Mai tarziu un fulger a spart pantecele
cerului.
Copacii si-au incetat pesemne cantecele
si picaturi de culoarea fierului
au cazut.
Sub coroana palmieruui se facuse-aproape noapte.
Eu insa,
cu inima stransa,
am mancat smochine coapte
si-am tacut.
Autor: George Toparceanu