«Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.» ~ Nicolae Bălcescu
Cu mici excepţii scuzabile, în fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După regula deja ştiută de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. PARTICULE DE ISTORIE este nobilul laitmotiv al zilei.
de George Coşbuc
Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine –
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.
Eu mă uit pe apa sură
Încreţit-abia de vânt;
Apa lângă mal murmură.
Trec şi vremile-nainte,
Trec şi-aducerile-aminte
Cum trec toate pe pământ.
Au pierit acele glorii,
Şi-alte-asemeni nu se nasc –
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,
Sapă, cum le-a dat poruncă
Meşterul de la Damasc.
Grinzile de grinzi se leagă
Peste munţii de granit,
Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolţi enorme
Şi-uriaşele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.
Şi din câte-avea ţinuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi
Vin ca apa revărsată,
Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.
Podul îşi îndoaie fierul
Sub atâţi legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te baţi în spume!
Mulţi văzuşi tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!
Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
Să opreşti furtuna-n drum?
Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecaţi?
De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă,
Şapte rânduri de-mpăraţi?…
Ah! visez. Eu la ruine
Şi la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute
Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.
Muma lui Ştefan cel Mare
de Dimitrie Bolintineanu
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”
III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
Dimitrie Bolintineanu:
Domnul Mavrogheni
Domnul Mavrogheni pleacă cu oştire
Şi, chemând boierii, zice cu mărire:
– “Astăzi este timpul să vă războiţi
Şi prin dalbe lupte să vă nemuriţi.
Cela ce roşeşte a trăi-n robie,
Către-o mândra moarte să-mi urmeze mie!”
L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au râs!
Şi cu ironie domnului au zis:
– “Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!”
Nobilă mânie sufletu-i străbate,
Dar frângându-şi dorul iară le-a vorbit:
– “Ce? în ţara unde viaţa a domnit
Astăzi nu mai este nici un suflet mare
Ce să bată încă de neatârnare,
Pe câmpia unde numărau pe flori
În trecut vitejii ageri luptători?
Nu mai e scăpare pentru ăst pământ!
Inimile voastre sunt un trist mormânt,
Unde nici o floare nu mai înfloreşte,
Unde nici o rază nu mai străluceşte!
Să-mi aducă caii ăstor mari boieri,
Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri!
Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire,
Numai lor se cade cinste şi mărire.”
Astfel zice domnul trist şi abătut.
Însă din mulţime iată au părut
Căpitani de frunte, plini de vitejie,
De amorul ţării şi mărinimie.
– “În aceste locuri, deşi suferim,
Însă pentru ţară mergem să murim!”
Ei plecară-ndată să se războiască;
La Tismana bate armia nemţească.
Năvala lui Ţepeş
de Dimitrie Bolintineanu
Noaptea-i furtunoasă, şi superbul domn
În deşert mai cheamă fugătorul somn:
O gândire mare sufletu-i îmbată;
Printr-o faptă rară să triumfe cată.
Printre noapte, ploaie, tunete de foc,
Cu cinci mii de roşii el îşi face loc:
Cum furtuna cade p-ape dormitoare
Si d-odată-nalţă valuri mugitoare,
În ordia turca roşii năvălesc…
Turcii se deşteaptă, strigă, s-ameţesc.
Sunetele d-arme, strigăte turbate,
Printre vijelie zbor amestecate;
Caii calcă rânduri de fărămături;
Sângele ca ploaia cură din săcuri.
Mohamed sub cortu-i dulcea pace cată;
Vise graţioase sufletu-i îmbată.
Uşile, la cortu-i, iată, se smicesc
Şi pe cal apare domnul românesc.
Mohamed p-o poartă repede dispare…
Printre umbra deasă caută scăpare.
Când pe fruntea nopţii ziorile se joc,
Domnul cu românii las al luptei loc;
Dar sultanul cearcă spăimă-atât de rară,
Cât, la miezul zilei, fuge spre hotară.
Haplea
de Mircea Dinescu (din memorie)
vine Haplea, da cu lingura in sate,
soarbe clopote pe nerasuflate
ara biserici, seamana panica
si-apoi o secera cu limba mecanica
avea dreptate, grecu’ saracu’
nu-ti lua turcoaica, ca-ti iei pe dracu’
nici casa-n Vlahia, fereste Doamne
ca-i cad ferestrele peste trei toamne
ca vin cumanii si pecenegii
si gugumanii si viceregii
si-n fruntea ostii saltand buricul
Haplea al nostru cu polonicul
OLTENII LUI TUDOR
de George Coşbuc
Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamat din paduri –
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu multimea de panduri!
Iar din Jiu, din apa sfânta,
Iese cântec vitejesc,
Si cu glas de surle cânta
Tot poporul românesc.
Lasí sa-i sune surle-n tara,
Sa-si adune-olteni destui,
T;ara s-o vedem noi iara
Vesela pe urma lui –
Mândra patrie româna
Nu sub brat de oameni slabi,
Ci voinica si stapâna
Cum a fost sub Basarabi.
Zboara corbi pe sus, baiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Si se zbat de-atâta sete
Si de foame se izbesc:
N-au s-astepte-oltenii ruga
Sa le dea de hrana-n vai –
Oh, ciocoi, te-ajung în fuga
Toti razbunatorii tai!
Cine vrea partas sa fie
Dreptului pe-acest pamânt
Dupa Tudorin sa vie!
Ca-i trimis de Domnul sfânt
Sa ne scape-acum odata
De ciocoi, caci Dumnezeu
Însusi s-a pornit sa-i bata,
Cum ne bat si ei mereu.
Ridicati, români, Dreptatii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi si libertatii
Faceti-i odata drum!
Cine nu-i cu voi, sa stie
Ca izbit va fi de voi,
De cei strasnici în mânie
Si din leagan de eroi.
Domnul Tudor sa traiasca!
Sus cu totii, pui de lei,
Pentru tara Româneasca,
Pentru drepturile ei!
A-mbracat camasa mortii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sortii,
Va trânti dranii jos!
În şanţuri
de George Coşbuc
Burcel în şanţ muri strivind
O tigvă păgânească,
Şoimu-n rădan căzu răcnind:
Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.
Burcel era oltean, un pui,
Ajuns din întâmplare
Între flăcăii din Vaslui,
Viteaz minune-mare.
Iar când muri, strivind în şanţ
O tigvă păgânească,
Strigat-a bietul dorobanţ:
Muntenia să trăiască!
Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor
Căzură-n şanţ deodată;
Strigând deodată ţara lor
Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
Căzut şi căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
Cu ochii-nchişi sărmanul.
El auzise pe cei doi
Ce spuseră-n cădere,
Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
Privindu-i cu durere.
Şi zise-apoi: “O ţară e,
Cum una ni-e mânia!
Muntenia, Moldova -ce?
Trăiască România!”
Atunci şi Şoimu şi Burcel
Cu faţa înseninată
Priviră lung şi-adânc la el,
Şi-au tresărit deodată.
Spre-acelaşi loc, spre nord privind,
Şi sus apoi, tăria,
Toţi trei strigar-atunci murind:
Trăiască România!
Trebuiau să poarte un nume
de Marin Sorescu
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii –
“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.
Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
Strunga
de Vasile Alecsandri
În padurea de la Strunga
Sunt de cei cu pusca lunga
Care dau chiorâs la punga!
Sunt de cei ce-mpusca-n luna,
Care noaptea-n frunze suna,
Feciori de lele nebuna!
Fa-te-n laturi, mai crestine,
Daca vrei sa mergi cu bine,
Sa ramâi cu viata-n tine!
În potica fara soare
Ei te-asteaptâ la strâmtoare
Sa te prade, sa te-omoarel…
În dumbrava cea vecina,
Unde buhna greu suspina,
Vezi cea zare de lumina?
Opt voinici cu spete late
Si cu mâneci suflecate,
Stau cu pustile-ncarcate.
Trei sarutâ crucea sfânta,
Trei se luptâ greu la trâ.nta,
Unul drege, unul cânta:
“Oliolio, ciocoi bogate!
Ici de-ai trece, din pacate,
Sa-ti arunc doi glonti în spate.
Oliolio, mâ.ndra fetica!
De-ai veni cole-n potica
Sa te fac mai frumusica.
Ca mi-i pusca hultuita.
Si mi-i ghioaga pintuita,
Si mi-i inima-ncoltita.
Oliolio, mai Taie-Baba!*
Caci nu suieri mai degraba,
Sa sarim, voinici, la treaba!
Pusculita-mi rugineste,
Tinta-n ghioaga se toceste,
Murgul sare, nechezeste!…
În padurea de la Strunga
Ce slujeste pusca lunga
Fara lupta, fara punga?”
SCRISOAREA III (fragment)
Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
N-au murit în zadar
de Nichita Stănescu
N-au murit la Plevna în zadar
străbunii din legende şi din poveşti,
o dovedesc prea clar
cuvintele: Sunt, Eşti.
N-au murit în zadar
părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti,
o dovedeşte prea clar
vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti.
În Tatra n-au murit în zadar
părinţii noştrii cei tineri, cereşti.
Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar:
Sunt, Eşti.
Pilat – omul
de Mircea Dinescu
Leii s-au scurs în placenta nisipului,
maimutele-au pierit de tristetea maimutelor…
Ar putea reapare peste o mie de ani
asa cum apar din senin gindaceii sub masa betivului,
vintul va purta seminte de portocali si flamingi,
taifunul va-mprastia polenul girafei,
vom minca pepeni
si-n loc de simburi vom scuipa salamandre si veverite,
Natura isi va aduce aminte,
dulcea amnezie a timpului se va topi,
hidrocentralele vor produce peste si iarba,
fulgerul va suge lampile cu lacomia vitelului,
Tatal îi va cere iertare
Fiului,
dar teama, teama îmi e
ca Pilat – omul
se va spala inca-o data pe miini.
Cuza Vodă
de Vasile Alecsandri
Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sadit pe miriade de libere ogoare!
O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.
Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,
Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,
Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească…
Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!
Avram Iancu
de Ana Blandiana
Dormind înaintează cântând din fluier stins
Învinsul crai al adormirii noastre,
În urma lui cresc codri mari de plâns
Şi hohotesc nemuritor dezastre.
În urma lui se ară singur de cutremur
Pământul nostru pustiit de somn
Şi singur, sub al zilei roşu tremur,
Se seamănă cu oase vechi de domn.
Ar fi destul îndemnul din fluier să-şi suspine
Şi-ar încolţi pământul scârbit războinici grei,
Dar el e încoifat c-un roi somnos de-albine
Şi-armate are-n turme picotitorii miei;
Dar struguri dulci se-mbată şi aţipesc în vie,
Dar norii-adorm pe ceruri şi undele pe lac,
Dar grânele se culcă şi se sfârşesc în glie,
Sub greutatea florilor de mac;
Dar dorm în albii râuri şi frunzele-n păduri,
O ţară-ntreagă transhumată-n vis,
Pe când măritu-i rege cu ochi deschişi şi suri,
Dormind înaintează cântând din fluier stins.
Gaudeamus
de George Bacovia
Zădarnic flaute cântă
În aste zile păgâne –
La vânt s-au dus aspiraţii,
Nimic nu rămâne…
În vânt şi uitare tot stând,
Cu zile grele, stăpâne –
Oricine, orice au trăit,
Nimic nu rămâne…
Ştafeta
de Ştefan Augustin Doinaş
Laudator temporis acti?
Dimpotrivă:
sprintena,
mima mea
paşte zina de mâine.
Înnebunită de naşteri,
zarea
cu pântecul flasc
respiră ca un golf magic.
Vânt mai înalt nu cunosc:
sub stindarde în zdrenţe
viscerele lumii
răcnesc,
în gavanele dreptilor
sunt găuriţi butucii
de la roţile Carului Mare.
Admirabil:
voi zidi
şi eu
pulberea şi-adevărul,
în lacrima incunabulelor
am s-ating zorile.
Sunt schimbul trei
al Vandaliei,
stilul delfin!
Aşteptaţi-mă doar o clipă:
să aşez capul Sfinxului
într-o vază…
Dregătorul
de Mateiu Ion Caragiale
Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Şă ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,
Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?
Un ostaş român închis peste Dunăre
de Dimitrie Bolintineanu
Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!
Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea ţara mea!
Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăguşoară
Ce în lacrimi am lăsat.
Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândruliţa mea!
Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!
Rondelul cercetasilor
de Alexandru Macedonski
Mai mari, mai mici, trec cercetasii
Un print din suflet i-a desprins,
Pe toti în ochi cu foc nestins,
La tot spre-a fi cu el partasii.
Ca maine ei vor fi ostasii
Sub steagul tarii neinvins,
Cu mici, cu mari, trec cercetasii-
Un print din suflet i-a desprins.
Oricat le suntem ‘naintasii,
De focul sfant ce l-am aprins,
Ne este sufletul coprins,
Si-ai noii tari vedem fruntasii
Când mari, sau mici, trec cercetasii.
Am reusit sa termin de citit toate poeziile. Ce “regal” de poezie istorica romaneasca! Bravo, Dan!