«Lângă o mare, în timp ce soarele domneşte singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înţeles vieţii, trupul singur umple lacunele filosofiei, el găseşte o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: că există.» ~ Octavian Paler
Aşa cum bine ştiţi, a patra zi din săptămână e rezervată, cu mici excepţii scuzabile, realităţii exprimate în stihuri. În fiecare joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în oricare zi mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămânile care urmează.
După regula deja agreată de aproape un an, recomand câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. SOARELE este de viaţă luminătorul laitmotiv al zilei.
Pentru astăzi am ales un poem vechi de o jumătate de veac. (Clic pe foto pentru imagine mărită.)
Versurile îmi par într-atât de proaspete şi actuale, de parcă ar fi fost scrise alaltăieri:
de Nichita Stănescu
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.
Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!
Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.
George Coşbuc:
În miezul verii
O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte…
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.
Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!
Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.
Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată –
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!
Romanţa soarelui
de Ion Minulescu
Răsar,
Mă-nalţ,
Cobor
Şi-apoi dispar,
Şi-apusul meu e totuşi răsărit…
Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar –
Portret unic şi veşnic, expus în infinit.
Cu magica-mi baghetă uriaşe –
Stăpâna hotărârilor eterne –
Deştept măturătorii albelor oraşe
Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne…
Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.
Dau fructe noi smochinilor uscaţi,
Dau bronzului figură omenească,
Iar Regilor –
Pe socluri de marmură-nşiraţi –
Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.
Iar când cobor,
Când calda-nfiorare
Se zbate-n cupa recelui repaos,
Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare
Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!…
Poveste din prezent
Alerg desculţă pe ţărmul vieţii.
În jurul meu, scoici eşuate
mă privesc cu ochi goi.
“- Ştii? Noi năşteam perle,
dar ne-au impozitat
dreptul la viaţă.
Fugi! Opreşte-te doar
când va răsări soarele!”
Mă arde la tălpi tristeţea lor.
Şi alerg şchiopătând.
“- Noi suntem prezentul,
ha, ha, ha, vei ajunge ca noi!”
Alge putrede
îmi înfăşoară gleznele.
Şi alerg.
Caut punctul în
care va răsări soarele.
O geană de lumină
îmi clipeşte şiret
în depărtare.
Şi alerg.
“- Degeaba!
Acolo-i apusul.
N-ai auzit?
S-a dat ordonanţă de urgenţă:
Soarele nu mai răsare.
Doar apune!”
***
soare asfinţit
simfonia broaştelor
onest Pax vobis!
***
Inspir arşiţa.
Planeta geme aprins
dorul de văzduh.
***
Apus de sori
de Paul Verlaine
Vlăguiţii zori
Lasă pe câmpie
O melancolie
De apus de sori.
O melancolie
Leagănă-n fiori
Inima pustie
În apus de sori.
Pline de eresuri,
Parcă sori din zări
Coborâţi la şesuri,
Roşii arătări,
Stranii înţelesuri,
Curg din depărtări,
Parcă sori din zări
Coborâţi la şesuri.
El sol
de Pablo Neruda
A plena luz de sol sucede el día,
el día sol, el silencioso sello
extendido en los campos del camino.
Yo soy un hombre luz, con tanta rosa,
con tanta claridad destinada
que llegaré a morirme de fulgor.
Y no divido el mundo en dos mitades,
en dos esferas negras o amarillas
sino que lo mantengo a plena luz
como una sola uva de topacio.
Hace tiempo, allá lejos,
puse los pies en un país tan claro
que hasta la noche era fosforescente:
sigo oyendo el rumor de aquella luz,
ámbar redondo es todo el cielo:
el azúcar azul sube del mar.
Otra vez, ya se sabe, y para siempre
sumo y agrego luz al patriotismo:
mis deberes son duramente diurnos:
debo entregar y abrir nuevas ventanas,
establecer la claridad invicta
y aunque no me comprendan, continuar
mi propaganda de cristalería.
No sé por qué le toca a un enlutado
de origen, a un producto del invierno,
a un provinciano con olor a lluvia
esta reverberante profesión.
A veces pienso imitar la humildad
y pedir que perdonen mi alegría
pero no tengo tiempo: es necesario
llegar temprano y correr a otra parte
sin más motivo que la luz de hoy,
mi propia luz o la luz de la noche:
y cuando ya extendí la claridad
en ese punto o en otro cualquiera
me dicen que está oscuro en el Perú,
que no salió la luz en Patagonia.
Y sin poder dormir debo partir:
para qué aprendería a transparente!
Hoy, este abierto mediodía vuela
con todas las abejas de la luz:
es una sola copa la distancia,
al territorio claro de mi vida.
Y brilla el sol hacia Valparaíso.
La steaua
de Mihai Eminescu
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Întrebări către o stea
de Lucian Blaga
Stea care sub carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?
Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?
Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?
Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?
De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?
Cu soarele
de Salvador Dalí
Cu soarele se naşte un mic cornet dintr-un pumn cu mai mult de o mie de fotografii ale unor mici măgari uscaţi.
Cu soarele, aproape de un loc vid şi umed cântă 6 prăjituri şi o mică sardea sforăitoare.
Cu soarele, există un lapte, mic, în picioare pe anusul unei scoici.
Cu soarele, doi rechini mici şi fără dinţi mi se nasc sub braţe.
Cu soarele, există un muc, în picioare, pe marginea unui cântec de stradă.
Şi un alt muc, în picioare, la capătul degetului meu, gata să-şi ia zborul.
Şi un alt muc, drept, la 20 cm, pe o piatră care seamănă cu un monument cu papagali.
Şi un alt muc liniştit pe o molie la 40 cm, care este un cântec vesel,
Şi un alt muc uscat, care este un viraj,
Şi un alt muc volant, care este un costum-taior.
Şi un alt muc amorţit, care este istoria unei nuci.
Şi un alt muc dedat la băutură, care reprezintă zgomotele războiului european.
Când e soare, când e soare, când e soare!
Când e soare, când e soare, când e soare!
Când e soare fac castele frumoase
Cu plută vopsită în roşu,
Cu pene colorate,
Cu salivă,
Cu fire de păr din urechile familiei mele,
Cu voma animalelor fericite,
Cu cadrele frumoase ale tablourilor artistice,
Cu excrementele cântăreţelor, dansatoarelor, caprelor, amatorilor de crizanteme, animalelor uscate.
Acest castel, îl fac numai ca să fie locuit de un menaj ciudat alcătuit dintr-o lăcustă bătrână şi din puţină cenuşă de ţigară de foi. Lăcusta este formată din mai mult de 100.000.000 de peşti-sabie foarte mici; dacă suflăm deasupra, foarte micii peşti-sabie se răspândesc în aer, şi din ei nu mai rămâne decât o veche şi foarte subţire peniţă de stilou, păroasă.
Cât priveşte fulgul de cenuşă, va trebui oare să mai insinuez că e vorba doar de un muc?
Soarele, vântul şi gerul
de Vasile Alecsandri
Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.
Unul dă viaţă, altul dă moarte, aparând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.
Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.
Şi-i zic: “Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!”
Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
“Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!”
“Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins.”
“Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.”
“Nu-mi pasă, mândre soare, de focu-ţi arzător
Cât mi-a suflă în faţă un vânt răcoritor.
Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o gerule de gheaţă,
Cât vântu-n mezul iernii nu mi-a suflă în faţă.”
Eclipsă
de Ana Blandiana
Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.
Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.
Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.
Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.
Matinală
de George Bacovia
Aurora violetă
Plouă rouă de culori –
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.
Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă –
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.
Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit –
Ca în vise s-a pornit
Roata morii – violetă.
Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă…
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.
Aurora violetă
Se pătează de culori –
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă…
dimineaţă cu lemne
de Călin Hera
atunci când cerul e alb-negru
îmi pare marea pe de-a-ntregu’
c-a izbutit să izbucnească
într-o tăcere pescărească
apoi ca într-un dor de soare
văd umbre căpătând culoare
de parcă zorii împroşcaţi (pesemne)
s-au rezemat pe nişte lemne
crescute noaptea într-o doară
pe fundul mării (şi-acum zboară)
Rasarit magic
de Lucian Blaga
Asa a fost, asa e totdeauna.
Astept cu floarea mea de foc în mîni.
Întrerupîndu-mi preamarite saptamîni,
puternica-mi rasare luna.
În miez de noapte un cutreier sferic.
În spatiu – rîuri, umbre, turnuri, clai.
Liturgic astrul ma-ntîlneste-n vai,
dezbraca patria de întuneric.
Sus în lumina ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil
usor se sfarma ca matasea veche.
Materia ce sfînta e,
dar numai sunet în ureche.
Odă soarelui
de Nicolae Labiş
Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază –
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.
Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.
Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.
Soarele si Luna
din folclor
Umbla soare sa se-nsoare,
Noua ai pe pe noua cai.
Noua pe drumuri a stat,
Noua cai mi-a cumparat,
Alti-n grajd ca i-a spetit,
Potrivnica n-a gasit.
Ca soru-sa Ileana,
Ileana Cosanzeana,
Din otrovarile marii,
La cele noua argele.
Tese-mi, cheldeseste
Si mi se gateste
Cu suveica d-aurel,
Cu sulul de argintel.
Si panza-i de matasa,
Sa faca lui soare camasa.
In gura d-argea
Soare ca sosea
Si el ca-mi zicea:
-Hai, soru-mea, Ileano,
Ileano Simzeano,
Intinde-ti, neica, piciorul
Si-ti ia condurul,
Seaca-mi sufletul,
Ca eu am umblat,
Mult mi-am trepadat,
Noua ai pe noua cai,
Noua pe drumuri mi-au stat,
Noua cai mi-am cumparat,
Alti-n grajd ca i-am spetit,
Potrivnica n-am gasit,
Far’ decat, soro, pe tine,
Arde inimioara-n mine!
Luna raspundea,
Lui soare-i zicea:
-Frate, luminate,
Trup far’ de pacate,
Unde s-a aflat
Si s-a-adevarat
Sa ia sor pe frate?
Asta nu se poate!
Si frate pe sor,
N-are-n lume dor!
D-o fi sa te iau,
Tu mie sa-mi faci
D-o scara de fier
Cu piroane de otel,
Sus la-naltul cer,
Pan-la maica Eva
Si la mos Adam;
Daca ei or vrea
Atunci ne-om lua.
Soare c-auzea,
Puternic ce era,
Din palme batea,
Scara mi-o cladea,
Sus ca sa suia,
Pe scara de fier
Chiar la-naltul cer.
Eva ca-l vedea,
La Adam striga:
-Adame, Adame,
Ia tu cheile,
Deschide portile,
Pe soare sa-l plimbi,
Pe puntea iadului,
Muchia cutitului.
Adam auzea,
La soare se ducea
S-asa cuvanta:
-Soare luminate,
Trup far-de pacate,
Dar tu ce-mi poftesti,
Spune-mi, ce voiesti?
Dar soare striga,
Fiindca nu stia,
Iadul ca-l dorea,
Iadul ca-l poftea.
Adam se scula,
De mana-l lua,
La iad mi-l ducea,
Pe punte il da,
Puntea iadului,
Muchia cutitului!
Adam se scula,
La mijlocul puntii sta.
Puntea se misca
Soare scapata,
In iad ca-mi cadea,
Viermii-l incarca,
Viermi neadormiti,
Cu cap si cu dinti,
Cu capul de os.
Si el ca vedea
Niste butuci parliti,
La pamant trantiti.
Si el se mira,
Si el intreba:
-Adame, Adame,
Ce sunt ai busteni parliti
De zac la pamnat trantiti?
Adam raspundea,
Lui soare zocea:
-Nu-s butuci parliti,
Ci-s oameni negriti,
Negriti, nespovediti,
Care nu si-au dat,
Care nu si-au fapt.
Si sunt negrii si parliti
Si de veci ei oropsiti.
Adam se scula,
Acolo-i lasa
Si el ca-mi pleca.
Soare cand vedea,
Greu se-nspaimanta,
La Adam striga:
-Adame, Adame,
D-ai facut vreodata bine,
Fa s-acuma pentru mine:
Te rog ca pe Dumnezeu,
Vezi de sufletul meu!
Adam l-auzea,
Mila i se facea,
De mana-l lua,
Pe soare-l scotea,
Soare ca uita,
La soru-sa gandea,
Adam ce-mi facea?
De mana-l lua,
La raiu mi-l ducea.
In rai ce-mi vedea?
Tot pomi inverziti,
Tot pomi infloriti,
Altii parguiti,
In ei pasarele
Mici si mititele,
Mandre, frumusele,
Zboara, ciripeste
Si din plisc graieste:
-Ferice de noi
Si de parintii nostri,
De ne-au botezat
Si ne-au comandat,
La dreapta ne-au dat!
Au la ce trai,
Au la ce muri.
Aici d-or veni,
Ferice de ei o fi!
Adam se scula,
Drumul acas-ii da.
Soare acas’venea,
Pe loc ca uita,
La Iana gandea
In ostrovurile marii,
La cele noua argele.
Aici c-ajungea
La gaura d-argea,
Soare ca striga:
-Hai, soru-mea Ileana,
Ileana Cosanzeana,
Tinde-ti piciorul
Si-ti ia condurul,
Seaca-mi sufletul.
Ea ca raspundea,
Lui soare zicea:
-Frate luminate,
Trup far’ de pacat,
D-o fi sa te iau,
Tu mie sa-mi faci
Ia, d-un pod pe mare,
La capul podului
D-alba manastire,
Chip de pomenire
Pentru cununie.
Soare se scula,
Puternic ce era
Din palme batea,
Podul mi-l facea,
La capul podului,
Chip de manastire,
Falnica zidire
Pentru cununie.
La gura de-argea
Soare ca-mi venea,
Din gura-mi zicea:
-Hai soru-mea Ileano,
Ileano Cosanzeano,
Sa ne cununam,
La dreapta sa dam.
Si ei ca pornea,
La pod ajungea
Si pe pod mergea,
Mireasa-nainte,
Mirele pe urma.
La mijloc sosea,
Aici se oprea,
Luna ca zicea:
-Soare luminate,
Trup far’ de pacate,
Und’ s-a vazut,
Und’ s-a pomenit
Mireasa-nainte.
Mirele pe urma?
Inainte mi-l da,
In urma ea ca sta,
Din gura zicea:
-Decat nevasta fratilor
si muma nepotilor,
Mai bine asternut broastelor,
Buna masa crapilor!
Manele sapa facea,
In mare ea se arunca
Si-n apa se scufunda.
Domnul insa, n-o rabda,
Mreana mi-o facea.
De unde se zbatea
Si se zvarcolea,
Un solz ca sarea,
In cer se prindea,
Luna se facea.
Soare se scula,
Din palme batea,
In cer s-anina.
Luna ca-i zicea:
-Soare luminate,
Trup fara de pacate,
De vazut sa ne vedem,
De-ntalnit sa nu ne-ntalnim!
Cand eu oi fi la asfintit,
Tu sa fii la rasarit;
Cand eu oi fi la rasarit,
Tu sa fii la asfintit!
Ca d-atunci s-a facut
Luna luminat’.
Sa traiesti cu drag,
Asa i-a fost dat!
Soarele şi luna
varianta Gh. Dem. Teodorescu
Foaie de cicoare,
În prunduţ de mare
Iată că-mi răsare
Puternicul soare.
Dar el nu-mi răsare,
Ci va să se-nsoare;
Că mi-a tot umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-a ciumpăvit,
Cinci a omorât
Şi tot n-a găsit
Potrivă să-i fie
Vro dalbă soţie;
Făr’ de mi-a găsit
Şi mi-a nemerit,
La nouă argele,
Nouă feciorele,
În prunduţ de mare,
Pe unde răsare.
Soarele şi luna
A mai mitică,
Ca o floricică,
În mijloc şedea,
La lucru lucra,
Pe toate-ntrecea;
Că ea tot ţesea.
Ţesea,-nchindisea,
Şi ea se numea
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui.
Soare răsărea,
Şi Soare-mi venea
La gură d-argea.
Cu dânsa vorbea,
Frumos c-o-ntreba,
Din gură-i zicea:
– Ileană, Ileană,
Ileană Simzeană,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ţeşi şi-nchindiseşti,
Fir verde-mpleteşti
Şi mi te zoreşti
Cămăşi să-mi găteşti,
Şi mi te grăbeşti
Să te logodeşti;
Că io mi-am umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Măre, nouă ai,
Tot pe nouă cai;
Patru-am ciumpăvit,
Cinci am omorât
Şi nu mi-am găsit
Potrivă prin lume
Afară de tine.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Ea, dac-auzea,
Din gură-i grăia:
– Puternice soare,
Eşti puternic mare,
Dar ia spune-mi: Oare
Und-s-a mai văzut
Şi s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Şi s-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’?
De mi-ei arăta,
Atunci te-oi lua,
Atunci, nici atunci!
Unde-o auzea,
Soarele-mi ofta
Şi iar o-ntreba,
Şi iar o ruga,
Şi iar o-mbiia,
Pân’ ce Ileana
Din gură-i grăia:
– Io că te-oi lua,
Cum zici dumneata,
Viteaz dacă-i fi
Şi te-i bizui
De mi-ei isprăvi:
Pod pe Marea Neagră,
De fier
Şi oţel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mânăstite,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie,
C-o scară de fier
Pân’ la naltul cer!
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea.
În palme-mi bătea
Şi pod se făcea;
La cap – mânăstire,
Chip de pomenire;
Şi iar mai bătea,
Scară se-ntindea,
O scară
Uşoară,
De fier
Şi oţel,
Pân’ la naltul cer.
Dar el ce-mi făcea?
Pe pod că-mi trecea,
Pe scară suia,
Pe scară
Uşoară,
Pe scară de fier,
În cuie d-oţel,
Pân’ la naltul cer.
Şi, de-mi ajungea,
Unde se ducea?
Tot la moş Adam
Şi la maica Iova.
Ei, de mi-l vedeau,
Nainte-i ieşeau;
Din gură-i grăiau;
– O, preasfinte Soare,
Puternice mare,
Ce-mi călătoreşti,
De ne ispiteşti?
La ce te gândeşti
Şi la ce pofteşti?
Şi el răspundea,
Din gură zicea:
– Iaca, moş Adam,
Şi cu maică Iovo,
Mie mi-a venit
Vremea de-nsoţit,
Şi eu c-am umblat
Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş,
Şi tot n-am găsit
Potrivă să-mi fie
Vro dalbă soţie;
Făr’ de mi-am găsit
La gură d-argea
Numai pe sor-mea,
Sor-mea Ileana,
Ileana Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor!
Atunci moş Adam
Şi cu moaşa Iova,
Unde-l auzea,
Rău că le părea,
Soarelui zicea:
– Preasfinţite Soare,
Puternice mare,
Unde-ai auzit
Ş-ai mai pomenit,
Unde-ai cunoscut,
Unde-ai mai văzut
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’,
Că cin’ n-o lua
Raiul c-o d-avea,
Iar cine-o lua
În iad c-o intra.
Soar’le se uita,
Din ochi căuta,
Nimic nu grăia;
Iar moşul Adam
Şi cu moaşa Iova
De mână-l luau,
La rai mi-l duceau,
Rai că-i arătau,
Şi de ce vedea,
Bine că-i părea:
Numai mese-ntinse,
Cu făclii aprinse,
Cu pahare pline,
În cântece line;
Jur-prejur de mese
Stau în cete dese
Sfinţi şi mucenici,
Mai mari şi mai mici,
O sută şi cinci;
Iar mai jos de ei,
Sfinţi mai mărunţei,
O sută şi trei.
Şi tot mai erea,
Şi tot mai vedea:
Femei cuvioase,
Măicuţe duioase,
Fecioare curate,
Ucişi în dreptate,
Oşti de biruinţă
Şi soţi cu credinţă.
Dar tot mai erea
Şi tot mai vedea,
Puţin de mergea;
Printre rămurele,
Dalbe păsărele
Cânta-n versurele,
Şi nu prea cânta,
Ci se gongănea,
Din gură-mi zicea:
“Ferice, ferice,
Ferice de noi,
De părinţii noştri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut
Şi ne-au botezat
Şi ne-au creştinat,
Că dac-or trăi,
Săraci n-or mai fi!”
De tot ce vedea
Bine că-i părea
Şi se mulţumea.
Afar’ de-mi ieşea,
Iarăşi moş Adam
Şi cu moaşa Iova
Chieile lua,
La iad îl ducea,
Iadul descuia,
În iad îl băga
Şi de ce-mi vedea
Păr i se zbârlea:
Că-n focuri ardea,
Greu se văieta
Hoţi şi călcători,
Răi cârmuitori,
Şi nurori pizmaşe,
Şi soacre trufaşe,
Fii necuvincioşi,
Preoţi mincinoşi.
Afar’ când ieşea,
Soar’le ce-mi vedea?
Un pom ofilit,
Un pom cătrănit;
Printre rămurele,
Nişte păsărele
Cânta-n versurele,
Dar nu prea cânta,
Ci se văieta,
Din gură grăia:
“Vai şi vai de noi,
De părinţii noştri
Care ne-au făcut,
Care ne-au născut,
Că ei ne-au lăsat,
Nu ne-au botezat,
Nu ne-au creştinat,
Şi d-or mai trăi,
Tot săraci c-or fi,
Greu s-or pedepsi!”
De tot se vedea
Mult rău că-i părea,
Nu se mulţămea.
Foaie, foicea,
Soar’ le ce-mi făcea?
De câte vedea
Nu se-ndupleca,
Ci, măre,-mi pleca,
Ci, măre,-mi zbura
La gură d-argea,
Tot la soră-sea,
Şi iar o-ntreba,
Şi iar o ruga,
Şi iar o-mbiia
Pe dânsa s-o ia.
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Daca-l auzea
Şi daca-mi vedea
Că tot nu scăpa,
Ea tot mai cerca,
Din gură-i zicea:
– Frate, frăţioare,
Puternice Soare,
Spune mie: Oare
Cine-a cunoscut,
Cine-a mai văzut,
Cine-a auzit,
Cine-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’?
Dar io te-oi lua
Viteaz dacă-i fi
Şi te-i bizui
Până-n zori de zi
Mie să-mi croieşti
Şi să-mi isprăveşti
Peste Marea Neagră
Un pod de aramă,
Să nu-l bagi în seamă,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mânăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie.
Puternicul Soare,
Ca puternic mare,
Unde-o auzea,
Bine că-i părea
‘N palme că-mi bătea,
Podul se-ntindea,
Un pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Şi d-o mânăstire,
Chip de pomenire.
Când le isprăvea,
La ea se ducea,
De mân-o lua,
La pod c-o ducea,
La pod c-ajungea,
La pod de aramă,
De nu-l bagi în seamă,
Şi, pod când trecea,
Pod că zornăia,
Pod se cletina,
Că n-a mai văzut,
Nici n-a cunoscut,
Că n-a auzit,
Nici n-a pomenit
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’.
Floare, ş-o lalea,
Podul când trecea,
Pe pod când mergea
Către mânăstire
Pentru pomenire
Şi la cununie
Să-i fie soţie,
Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Ş-a garoafelor,
Sora Soarelui,
Spuma laptelui,
Din gură-i zicea
Ş-astfel grăia:
– Frate, frăţioare,
Puternice Soare,
Ia mai spune-mi: Oare
Und’ s-a mai văzut
Şi s-a cunoscut,
Und’ s-a auzit
Şi s-a pomenit
Mirele d-a dreapta,
Mireasa-nainte?
Ci mi-a fost ş-o fi
Şi s-o pomeni
Mirele-nainte,
Mireasa d-a stânga!
Puternicul Soare,
Puternic şi mare,
De mân-o lăsa,
Nainte-i trecea,
Iar ea, vai de ea,
Aşea de-mi vedea,
Cruce că-şi făcea,
În mare sărea
Şi mi se-neca.
Domnul se-ndura,
Mreană c-o făcea.
Soarele-mi vedea
Şi îmărmurea,
Şi se văieta,
Năvodari chema,
Năvod aducea
Şi-n mare-l băga;
Mulţi galbeni că da
Să-i scoaţă dalba.
Luptă ce-mi lupta
În deşert erea,
Că ei n-o găsea
Şi n-o mai prindea;
Făr’ de… ce-mi scotea
Şi-n năvod trăgea?
O mreană de mare
Cu solzii de zare.
Pe mal d-o scotea,
Pe mal d-o zvârlea,
Sfinţi din cer vedea,
Jos se scobora,
‘N palme c-o lua
Şi mi-o curăţa,
Şi mi-o tot freca,
Solzii de-i cădea,
Şi-n cer mi-o zvârlea.
Colo, moş Adam
Şi cu maica Iova,
Unde mi-o vedea,
Ei, măre, că-mi sta
De mi-o sclivisea,
Nume că-i dedea,
Lună mi-o chema.
Iar ea, vai de ea,
Măre,-ngenunchea,
Lacrămi că vărsa,
Pe Domnul ruga.
Domn c-o auzea,
Domn c-o asculta,
Din gură-mi grăia
Şi mi-i osândea:
“Lumea cât o fi
Şi s-o pomeni,
Nu vă-ţi întâlni
Nici noapte, nici zi;
Soare când o sta
Către răsărit,
Luna s-o vedea
Tot către sfârşit;
Luna d-o luci
Către răsărit,
Soarele mi-o fi
Tot către sfinţit!
Şi d-atunci se trase,
Şi d-atunci rămase,
Lumea cât o fi
Şi s-o pomeni,
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc:
Lună când luceşte,
Soarele sfinţeşte;
Soare când răsare,
Luna intră-n mare.
Îmi răsună acum în minte melodia lui Andries, Dimineata devreme (ceata-i lipită de drum). Stiu, n-are legătură cu poza, dar orisicât.
Charles Baudelaire:
Apusul soarelui romantic
O, soarele, pe boltă, ce mândru-i când răsare,
Ţâşnind ca o văpaie, în semn de bun-venit!
– Ce fericit e omul când poate, mulţumit,
Să-i vadă şi apusul, frumos ca o visare.
Îmi amintesc!… Departe, flori, holde şi izvoare
Palpită şi oftează sub ochiul lui vrăjit…
– Se-ntunecă. Să mergem grăbiţi spre asfinţit,
Să mai vedem o rază piezişă, trecătoare!
Zadarnic vrem să prindem pe zeul care pleacă;
Deasupra noastră noaptea imperiul şi-l apleacă,
Plin de fiori, trist, umed, cu ochii lui sticloşi;
Pluteşte-n întuneric duhoare de morminte,
Când trec pe lângă mlaştini, cu teamă, înainte,
Călcând pe melci de gheaţă şi pe broscoi râioşi.
Si iata si originalul:
Le coucher du soleil romantique
Que le soleil est beau quand tout frais il se lève,
Comme une explosion nous lançant son bonjour !
– Bienheureux celui-là qui peut avec amour
Saluer son coucher plus glorieux qu’un rêve !
Je me souviens ! J’ai vu tout, fleur, source, sillon,
Se pâmer sous son oeil comme un coeur qui palpite…
– Courons vers l’horizon, il est tard, courons vite,
Pour attraper au moins un oblique rayon !
Mais je poursuis en vain le Dieu qui se retire ;
L’irrésistible Nuit établit son empire,
Noire, humide, funeste et pleine de frissons ;
Une odeur de tombeau dans les ténèbres nage,
Et mon pied peureux froisse, au bord du marécage,
Des crapauds imprévus et de froids limaçons.
SONNET 7
Lo! in the orient when the gracious light
Lifts up his burning head, each under eye
Doth homage to his new-appearing sight,
Serving with looks his sacred majesty;
And having climb’d the steep-up heavenly hill,
Resembling strong youth in his middle age,
yet mortal looks adore his beauty still,
Attending on his golden pilgrimage;
But when from highmost pitch, with weary car,
Like feeble age, he reeleth from the day,
The eyes, ‘fore duteous, now converted are
From his low tract and look another way:
So thou, thyself out-going in thy noon,
Unlook’d on diest, unless thou get a son.
William Shakespeare
“Iată: când soarele, izvor de graţii
capu-arzător şi-nalţă, tot ce-i viaţă
noua ivire-i laudă în spaţii
slujindu-i tainic, linişte măreaţă.
Urcat peste cereşti coline, pare tot tânăr
într-a bărbăţiei cruce
şi-l însoţesc în drumul său spre zare
priviri ce vor muri iar el străluce
şi-ajuns în crug de zi, când ziua zboară
caru-ostenit şi-l poartă, abătut,
iar ochii-n care s-a răsfrânt coboară
şi-l uită, rătăcind pe-un drum pierdut.
Astfel şi tu, când s-a lăsat târziul,
mori neprivit de nu-ţi urmează fiul.”
(traducere de Gheorghe Tomozei)
«Love comforteth like sunshine after rain. // Dragostea te alină aşa cum o face apariţia soarelui după ploaie.» ~ William Shakespeare, “Venus and Adonis”