(Până către sfârşitul veacului al 14-lea când a ars mănăstirea Sf. Pafnutie, se găsea acolo, într-un dulap, la păstrare — scrisă, probabil, de vreun călugăr cârpocitor de slove, cum erau mulţi pe vremurile acelea — o cronică în care se povestea fioroasa-ntâmplare petrecută, în castelul contelui Fékete Láioş, cu prilejul Paştelui din anul de la facerea lumii 6659, iar de la mântuire 1151. Conţinutul acelei cronice arse s-a păstrat însă prin tradiţie, din generaţie în generaţie, de către călugări, şi mai târziu a fost, după o viaţă-ntreagă de cercetări adânci, reconstituită de către savantul Laurentius Ferax (vulgo, Lorenz Reichlich). După versiunea acestuia, foarte rară, o dăm şi noi aci.)

În seara de vinerea patimilor, au mers bătrânul conte Fékete Láioş, care-mplinise în duminica floriilor şaptezeci şi cinci de ani, la capela castelului, împreună cu soţia sa Virág, care, zicea ea, trebuia să-mplinească, în sâmbăta rusaliilor următoare, patruzeci. După dânşii veneau nobilii curteni şi copiii de casă, care ţineau, unii coiful contelui, iar alţii coada rochiei contesei. Şi după ce au ascultat slujba, au purces să se grijească cu toţii. Pe când lua sfânta cuminecătură, cel dintâi, cruntul conte Fékete Láioş, iată că aude la spatele lui aceste cuvinte de-abia şoptite între contesa şi Dóboş Iánoş, cel mai de seamă cavaler al castelului.
— Aş fi fericit – zicea cavalerul – să-mi pot da tot sângele pentru a face o cât de mică plăcere nobilei mele stăpâne.
— Nu cred până nu văd! răspundea tânăra Virág.
Cruntul conte Fékete Láioş a muşcat în gingii linguriţa preotului şi a-nghiţit cu noduri sfânta grijanie. Apoi, după ce s-au grijit toţi de la mare pân’ la mic, s-au întors împreună în castel. Cum au intrat acolo, contele a strigat:
— Doboş Iánoş! Doboş Iánoş! te-ai spovedit?… te-ai grijit?
— Da, nobilul meu stăpân.
— Adevărat?
— Zic zău lui Dumnezeu! […Textul integral…]