Cioara – George Topârceanu

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară…
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,

Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;

Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;

Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,

Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;

Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amarâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;

Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;

Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;

Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;

Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.

Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă.

Cruntă ca o vînătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;

Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;

Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, –
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;

Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;

Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;

Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;

Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;

Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;

Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;

Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, –

Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală;

Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Şi banală… ca o cioară!

1922

Din volumul “Migdale amare”

Concertul primaverii
George Cosbuc

Chiar acum din crang venii
Si c-o veste buna!
Iarasi e concert, copii;
Merg si eu, si tu sa vii,
Mergem impreuna.

Vrei programa, lamurit?
Stai putin sa caut.
Cucul, un solist vestit,
De prin alte tari venit,
Va canta din flaut.

Cantareata dulce-n grai,
Cea numita “Perla
Cantaretilor din mai,”
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt
“Imnul veseliei”
Corul dintr-un fag inalt.
Vor canta-n sopran si-n alt
Graurii campiei,

Turturelele-n tenor,
Si-alte voci maiestre,
Toate dupa glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaite care fac
Sa scoboare ploaia,
si-ntr-o scoarta de copac
O sa bata tica-tac
Tactul gheunoaia.

Iar nationale-apoi,
Cobze si-alte hanguri,
Glas de fluier si cimpoi,
Pitpalaci si cintezoi
Si-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc
Pana chiar si surzii,
Cand vor prinde dintr-un loc
Sa ne cante hori cu foc
Din tilinca sturzii.

Vom canta si noi ce-om sti,
Cantece din carte.
Si, de va putea veni
Vantul, si el va doini,
Ca e dus departe.

Cine-i contra, sa-l vedem,
Ca sa-l stie sotii!
De-aveti chef, tovarasi, blem-
Ura-n cer! cu totii-avem,
Mergem dar cu totii!

Călin Hera:

iubito, azi am împuşcat o cioară

iubito azi am împuşcat o cioară
mergi de-o caută i-am spus câinelui
şi el pauză
mă privea aşa într-o doară
ştiam că există o formulă ceva
dar uitasem cuvântul parola
trebuie respectate nişte reguli
că doar nu suntem de capul nostru ha ha
iubito câinele mă privea tâmp
aşa că am început eu să o caut
căutam cioara cu lumânarea
se-adunase o baltă de ceară pe dâmb

@

însă nicicând n-am ucis porumbei

însă nicicând n-am lovit porumbei
picioarele mele n-au strivit macii
chiar dacă de zburat nu știu încă

între cele două faze ale vieții
plutirea deasupra zilei și prăbușirea
tăceam și visele mele erau mișcătoare

o singură dată crezând că ard
flacăra îmi cuprinsese ochii
și nisipul fierbea în mare

deschiși ochii mei căutau
acel petec de înțelepciune
dincolo de zgomotul ninsorii

dacă m-am născut o dată
sau de nesfârșite ori nu știu
pașii mei tot ridică praful în urmă

verde îmi cântau pridvoarele cerului
bătând aerul cu degetele
câteodată reușeam să-mi ating fruntea

însă nicicând n-am ucis vreun porumbel
picioarele mele n-au strivit macii
chiar dacă de zburat nu știu încă