«Medicina este soţia mea legitimă, iar literatura este amanta mea; când mă plictisesc de una, îmi petrec noaptea cu cealaltă.» ~ Anton Pavlovici Cehov
Bulgakov, Cehov, Cronin, Doyle, Keats, Maugham, A. Munthe, de Musset, Rabelais, von Schiller, dar şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ion Cantacuzino, Gr.T. Popa (alias Paul Gore), Ion Vianu, V. Voiculescu şi C.D. Zeletin; tot atâţia medici-scriitori, poate cei mai cunoscuţi. V-aţi întrebat vreodată de ce sunt atraşi medicii de literatură, de ce simt nevoia de a scrie? Să fie oare principiile enunţate de Hippocrate, asumarea unor anumite şi serioase îndatoriri morale, ceea ce îi inspiră şi le stimulează avântul creator? “Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”
La lista neexhaustivă de mai sus am să mai adaug un nume: Melania Bancea, o Doamnă a medicinii, dar si a literaturii româneşti contemporane. Ca să nu fiu acuzat de blasfemie pentru că i-am rezervat un loc alături de titani ai literaturii, vă dau două argumente: a) scrie bine, cu un manierat simţ al umorului şi b) are enormul avantaj că este contemporană cu două milenii, dar şi martora incredibilelor transformări care le caracterizează. După părerea mea, dacă va şti să beneficieze de aceste majore privilegii, cu siguranţă va fi menţionată într-o viitoare Istorie a Literaturii.
“– Ştii, parcă văd acolo, înăuntrul creierului, cum se adună câţiva neuroni săltăreţi, îşi fac o canapea moale din grămada de substanţă albă în care se cuibăresc şi încep să se înghiontească, să se dea rotunzi şi să-şi dea coate, să se-ncaiere de să iasă scântei… După un timp, din atmosfera incandescentă care îi înconjoară, încep să se cristalizeze cuvinte, gânduri dezlânate, multe inutile, pe care le desfac cu gheruţele dendritelor şi le dau la o parte printr-o mişcare scurtă a codiţelor axonale… uneori însă din joaca lor ţâşneşte Întrebarea… Apoi, dacă tot au văzut că sunt în stare de ceva, încep să se frământe să găsească Răspunsul. Aici, e însă mai greu… Încep să foiască neliniştiţi… deja nu mai este doar o joacă… În cele din urmă, adorm… şi visează. Muzica este visul lor colectiv. De multe ori este şi Răspunsul. ( . . . )”
Fragment din “Dublu orb” de Melania Bancea,
un nou roman care urmează să fie încredinţat tiparului în 2010.
…
Ca de obicei, am formulat puţine întrebări, complet neconvenţionale şi (aparent) haotice. Scopul urmărit este acela de a vă invita pe dvs., cititorii, să continuaţi interviul prin intermediul secţiunii de comentarii, să aflaţi tot ceea ce v-ar putea interesa despre cărţile, persoana şi personalitatea amabilei doamne Melania Bancea.
1. OMUL
Câte meserii aveţi, doamnă Melania Bancea? (Mamă-soţie-stăpâna casei-soră-mătuşă-cumnată, medic, scriitor, blogger-internaut.)
Melania Bancea: Doar una, cea de medic. Celelalte au venit în mod firesc, odată cu vârsta. La 20 de ani, soţie; la 21, mamă, la 40 şi ceva scriitor şi ziarist, iar acum blogger…
Nu vă întreb, după binecunoscutul model, “Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?”; vă întreb, în schimb, cum v-aţi împărţit între atât de multe ocupaţii?
M.B.: Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Am orele de consultaţii când nu pot face nimic altceva decât asta; în rest, probabil că le amestec, le suprapun, mai fur si din timpul de somn…
Cum vă simţiţi mai bine: olteancă sau ardeleancă? (Comuna dunăreană Rast ori reşedinţa de judeţ, recunoscut centru universitar, Târgu Mureş.)
M.B.: Româncă. Nu vreau să sune emfatic, dar aşa mă simt. Am trăit în toate provinciile istorice ale României, aşa că nu sunt ataşată decât de satul bunicilor mei, în care am stat, cu mici întreruperi, până la 7 ani. Iar Rastul de care aţi amintit, nu era nici pe departe un sat sărac. Aveau grădini impresionante, de care se ocupau cu multă pricepere, aşa că o duceau destul de bine. Un sat cu adevărat sărac era Cernăteşti, la graniţa cu judeţul Mehedinţi. Şi acolo am fost medic. Comunitate săracă, oameni răi. Nu ştiu, erau aşa din cauza sărăciei, sau erau săraci din cauza răutăţii lor… Capra vecinului, deh!
Apropo de capră! Am aflat că sunteţi o mare iubitoare de animale; le preferaţi pe cele (aşa-numite) sălbatice, ori pe cele gata deprinse cu omul şi casa acestuia?
M.B.: Îmi plac ambele tipuri de animale. Poate din cauză că sunt sincere în comportament. Cele sălbatice de pildă, ucid doar pentru a se apăra sau a-şi asigura subzistenţa, lor şi puilor; tezaurizează doar pentru a avea provizii în anotimpul vitreg, nu pentru a face comerţ… Mă rog, sunt cam puerile exemplele, dar vreau să spun că şi cele mai feroce animale acţionează doar pentru satisfacerea instinctului de perpetuare a speciei, pe când la noi, oamenii, cruzimea e de cele mai multe ori gratuită sau, în orice caz, „justificată” de cauze prea puţin nobile.
Cât de descifrabil scrieţi? (Oribil ca un medic ori caligrafic precum un scriitor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.)
M.B.: Sunt un caz atipic de medic: scriu frumos şi citeţ. O fac instinctiv, dar şi din respect pentru ceilalţi. Deşi, în meseria noastră, uneori e bine ca pacientul să nu înţeleagă exact ce ai vrut să spui. Nu de alta, dar când văd scris, de pildă, cuvântul „tumoră”, gândul îi duce imediat la cancer, ignorând faptul că orice proliferare de ţesut se numeşte aşa. Deci, revenind la întrebarea dumneavoastră, aş putea spune că scriu ca un scriitor de la sfârşitul veacului al XIX-lea.
2. MEDICUL
Spuneaţi cândva că o anumită carte v-a convins să vă faceţi medic. Vă menţineţi declaraţia? Care este acea carte?
M.B.: „Gran Canaria”, dar şi „Citadela”, ambele ale lui A. J. Cronin. Iar dintre filme, „Fascinaţie” a lui Alfred Hitchcock, cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck. După ce l-am văzut, am dorit cu ardoare să mă fac psihanalist, fără a şti că nu exista specialitatea aceasta în medicina românească. Exista însă Psihiatria. De care m-am lecuit după primul stagiu într-o clinică de specialitate. Nu am putut accepta faptul că la noi se practicau metode cvasi-naziste de tratament şi aici mă refer la celebrele electroşocuri, „absenţele”, cum le numeau pacienţii; absenţe din propria viaţă…
Astăzi, când cunoaşteţi şi partea mai puţin ştiinţifică, aceea administrativă, a nobilei dv. îndeletniciri, aţi recomanda şi altora să vă urmeze exemplul?
M.B.: Nu, dacă vor să fie medici cum am visat să fiu eu. E prea puţină medicină şi prea multă birocraţie, contabilitate, informatică, lipsuri materiale şi organizatorice.
Majoritatea bolilor se vindecă în 7 zile cu tratament sau într-o săptămână fără. Sunteţi de acord cu acest gând înţelept?
M.B.: Păi, mi-aţi sugerat răspunsul! Lăsând gluma la o parte, cred foarte mult în capacitatea de autovindecare a oamenilor, în călirea organismului prin mijloace naturale; în imunitate, la urma urmei. De aceea nici nu m-am vaccinat împotriva gripei porcine, aşa cum nu am făcut-o nici împotriva celorlalte tipuri de viroze respiratorii; administrând atâţia anticorpi prefabricaţi, organismul nostru se dezobişnuieşte să producă proprii anticorpi, deci devenim mult prea vulnerabili şi dependeţi de lucruri exterioare nouă.
3. SCRIITORUL
“Hiatus”, “Iubire cu înlocuitori” şi “Al optulea” – triptic sau trei poveşti distincte?
M.B.: Şi, şi. Au un fir roşu, numit naratorul. Toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi. În realitate, cele trei eroine se deosebesc destul de mult una de alta sau -cel puţin- asta am urmărit.
Spuneţi că “toate au ca personaj principal o femeie, iar din faptul că aceasta este surprinsă la vârste diferite, s-ar putea crede că e vorba de una şi aceeaşi.” – Este scriitura dv. autobiografică? Cât reprezintă ficţiune şi cât experienţă proprie?
M.B.: Trebuie să recunosc că în „Iubire cu înlocuitori” -şi aici este prima dată când recunosc asta!- partea autobiografică are o pondere destul de mare. În cea de a doua, doar o treime se poate regăsi în trecutul meu, într-o formă sau alta, şi anume partea care descrie adolescenţa eroinei. A treia e şi mai puţin autobiografică decât celelalte. Iar ultima, cea publicată pe blog, nu mai are aproape deloc elemente de genul acesta, ea cuprinzând însă o parte din poveştile auzite de mine de-a lungul vieţii… Dacă mă gândesc mai bine, poate şi ea e autobiografică, în măsura în care acestea (întâmplările) ne influenţează, ne impresionează, lasă urme în noi…
Una din temele “Dublului orb” este însă tocmai aceasta: cât e realitate şi cât ficţiune într-o operă literară. Şi, mai ales, cât şi cum putem folosi experienţele personale (care implică de obicei şi alţi oameni) ca sursă de inspiraţie. Avem dreptul ca, în numele unei creaţii artistice, să dezvăluim părţi din viaţa prietenilor, iubiţilor, cunoştinţelor noastre?!
Când scrieţi, cum scrieţi? (Preferaţi anumite ore din zi, aveţi anumite tabieturi legate de scris.)
M.B.: Tabieturi n-am. Scriu când mă pocneşte inspiraţia. Nu este o exprimare prea elegantă, dar alta nu găsesc să sugereze mai bine ce se întâmplă atunci. De exemplu: privesc la televizor, sau mă joc cu copiii, sau grădinăresc şi, deodată, îmi vine în minte o idee de carte. Încerc s-o ignor, dar ea persistă, mă împiedică să adorm seara, mă trezesc cu ea dimineaţa, aşa că n-am ce face: iau un creion şi o hârtie, sau mă aşez în faţa computerului şi o scriu. Mai bine zis, pare că se scrie singură, pentru că mi se întâmplă să recitesc ceva ce am publicat mai demult şi să nu recunosc frazele, cuvintele, de parcă le-ar fi scris altcineva. Ideile, da; formularea, nu. Sunt sigură că dacă ar trebui să le rescriu, ar ieşi altceva. Nu neapărat mai bun, ci altceva, altfel.
Urmează “Dublu orb”; când?
M.B.: Dacă reuşesc să mă întâlnesc cu editorul meu, pentru că amândoi suntem foarte ocupaţi, sper că se va întâmpla în anul acesta. Nu de alta, dar soţul meu m-a avertizat că e cazul s-o public pentru că realitatea va depăşi în curând ficţiunea din carte. Dacă numai în asta constă valoarea ei, atunci chiar nu trebuie să mă grăbesc.
Faptul că l-aţi “publicat” mai întâi pe internet nu dăunează ulterior vânzării cărţii?
M.B.: Nu ştiu. N-am mai avut până acum o asemenea experienţă ca să am idee. Cu toate acestea, nu cred că a fost citită de mai mult de 50 de persoane, să zicem, ori publicul la care aspir eu sper să fie mai numeros. Oricum, am impresia că bloggerii citesc mai mult bloguri decât cărţi. Ar fi bine să mă înşel…
Dacă aţi locui/ scrie în Bucureşti, v-ar avantaja aceasta în vreun fel?
M.B.: Am locuit în Bucureşti, şi nu mi s-a părut cu mult diferit de alte locuri. Da, e mai întins ca suprafaţă, dar oamenii trăiesc tot într-un spaţiu de mărimea unui orăşel; îşi fac cumpărăturile de la magazinele din apropiere, îşi duc copiii la şcolile din cartier şi îi scot la joacă în parcurile de lângă blocuri, socializează în restaurantele şi pe terasele din vecinătate… Scrisul presupune o oarecare retragere din lume. Cred că poţi fi singur şi în mijlocul celei mai mari aglomeraţii umane dacă asta vrei sau asta îţi face bine. Dacă aş avea într-adevăr ceva de spus, aş putea-o face oriunde: în vârful muntelui, în provincie sau în capitală.
Dan Brown sau Agatha Christie?
M.B.: În mod cert, Agatha Christie. O scriitoare mare şi o femeie remarcabilă. I-am citit toate romanele poliţiste, dar şi „O autobiografie” -remarcaţi subtilitatea titlului!- carte pe care n-ar trebui s-o rateze niciun intelectual.
4. BLOGGERUL
Presupunem că toate domeniile de internet silavaracald (.ro .com .net .org .eu .wordpress.com etc.) ar fi fost deja înregistrate. Daţi-ne alte două nume pentru pagina/ blogul dv.
M.B.: Poate: „Eu, în colţul meu”. Sau poate: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău” …
20.08.2009: “vrei să fii trendy, blog-hează-te! o face toată lumea, aşa că de ce nu aş încerca şi eu să mă dau rotundă?!…” – cu aceste cuvinte începea primul dv. articol de bloggeriţă, care se încheia emoţionant cu o întrebare retorică: “ce-o fi ăla Permalink?!” Astăzi, după 9 luni şi aproape 400 de articole, ştiţi ce e ăla Permalink?
M.B.: Nu. Nu ştiu nici acum. Poate-mi spuneţi dumneavoastră! 🙂
20.08.2009: 5 comentarii / 20.04.2010: 412 comentarii. Cum comentaţi?
M.B.: Se putea şi mai rău! 🙂
———————————-
Aşa cum se obişnuieşte în interviurile din Zia®ul de la 5, vă las ultimul cuvânt:
M.B.: În primul rând, vă mulţumesc pentru iniţiativa dumneavoastră de a-mi lua un interviu în acest mod inedit încă pentru mine. În al doilea, vreau să remarc calitatea deosebită a blogului dumneavoastră. Şi asta n-o spun din politeţe. Când l-am recomandat unei prietene, i-am zis că se va simţi acolo ca într-un salon din lumea bună pariziană, populat cu domni curtenitori, cultivaţi, subtili şi doamne spirituale, cochete, sclipitoare. O oază de bun gust într-o lume imundă. În al treilea rând, trebuie să recunosc că am emoţii mari legate de întrebările care mi se vor pune de către comentatorii dumneavoastră.
Cum fac de obicei, îmi rezerv primul comentariu:
– mulţumesc încă o dată doamnei Melania Bancea pentru bunăvoinţa cu care a acceptat să răspundă unui interviu mai puţin convenţional, dar şi pentru răbdarea de care a dat dovadă în ultimele zece-douăsprezece zile;
– mă aştept să continuaţi seria de întrebări şi să “rotunjiţi” imaginea abia creionată mai sus;
– interviul este astfel setat încât să rămână pe prima poziţie până miercuri la ora 23.59; aşa aveţi timp suficient să întrebaţi, să comentaţi, să reveniţi ori să vă clarificaţi orice nelămurire;
– datorită programului încărcat al doamnei Bancea, este posibil ca replicile domniei sale să fie postate seara târziu, dar este cert că niciun comentariu, nicio întrebare, nu vor rămâne fără răspuns;
– singurele mele intervenţii mai jos vor fi strict de ordin tehnic: întrucât mă aştept la multe întrebări, am să editez comentariile doamnei astfel încât răspunsul să apară imediat după întrebare, indiferent de ora sau ziua postării.
Vă mulţumesc anticipat pentru completările aduse şi vă doresc inspiraţie maximă!
“Încerc s-o ignor, dar ea persistă, mă împiedică să adorm seara, mă trezesc cu ea dimineaţa, aşa că n-am ce face: iau un creion şi o hârtie, sau mă aşez în faţa computerului şi o scriu.”
De ce ati incerca sa ignorati un dar asa de frumos? 🙂
@Oana
Poate din inconştienţă. Sau mă joc cu destinul. Sau poate pentru că sunt convinsă că dacă acel lucru va trebui să iasă la iveală, o va face oricum. De altfel, aşa cum am mai spus, am convingerea că sunt doar un canal de comunicare a ceea ce există în jurul nostru sub forma unui nor de gânduri, idei, impresii…
Putem gasi in librarii cartile publicate de dvs.?
@Denisa Sandoiu
Primele două au avut mai mult o răspândire locală. “Hiatus” însă a fost distribuit în toată ţara, dar nu ştiu exact unde şi dacă mai există sau s-a epuizat.
Trebuie să recunosc că sunt o mamă rea: după ce le dau drumul în lume, nu mă mai interesez de soarta lor. Nici măcar nu am mers la centrul de librării, când mai exista aşa ceva, ca să-mi cer banii pe exemplarele vândute. Şi asta nu pentru că nu aş avea nevoie de ei, ci dintr-un sentiment oarecum ciudat: scriu din plăcere, ori din plăcere nu-mi place să fac bani. 🙂
Ce v-a determinat sa scrieti? Si de ce tocmai la 40 de ani?
(Felicitari d-lui Costinas pentru noul interviu!)
@Monica
O experienţă personală dureroasă, de amintirea căreia mi-era greu să scap şi ajunsese să-mi vicieze viaţa. Soţul meu mi-a spus atunci: “Ştiu că ţii un jurnal. Acolo nu reuşeşti decât să-ţi amplifici starea asta, tot disecând-o. De ce nu încerci să pui pe hârtie toată întâmplarea în mod obiectiv, ca privită de cineva din afară?”
Asta am făcut. Nu i-am spus nimic, dar a remarcat că, după un timp, am devenit mult mai detaşată şi senină decât înainte vreme. Şi m-a întrebat cum de s-a întâmplat minunea. I-am spus că i-am urmat sfatul. M-a rugat să-i dau şi lui să citească. Scrisesem totul pe computer, aşa că nu i-a fost greu să parcurgă acele zeci de pagini într-o noapte. După vreo lună, vine acasă de la serviciu şi îmi spune: “Cred că m-am însurat cu o scriitoare!” Printase ceea ce scrisesem şi dăduse manuscrisul unui editor, care l-a găsit destul de bun pentru o începătoare ca mine. N-a mai trebuit decât să-i adaug vreo două capitole, după care l-am publicat.
Spuneati ceva despre gradinarit. Foarte interesant de aflat faptul ca o doamna-medic-scriitor-blogger-etc. are timp de asa ceva. Felicitari! Si ce anume cultivati: flori, poate un mic ghiveci cu ardei iuti, sau o gradina in adevaratul sens al cuvantului?
@Monica D.
Drept să spun, o fac printre picături. Am o mică grădină în faţa casei, în care cultiv mai ales trandafiri şi bujori. Mai am un rond în spatele casei, aproape compromis de incursiunile câinelui şi ale pisicii, care îl găsesc foarte potrivit pentru zbenguielile lor zilnice.
Aş vrea să am mai mult timp pentru asta, dar nu reuşesc decât destul de rar, aşa că grădiniţele mele sunt un pic cam sauvages, ca şi mine. 🙂
Va admir locvacitatea (in sensul bun, acela al usurintei cu care scrieti, dar si al spontaneitatii cu care va exprimati), felicitari!
Am “rasfoit” putin blogul dv. si am citit o autocaracterizare interesanta, citez din memorie: “uneori da, sunt «misogina»”.
Chiar sunteti, doamna Melania?
@Christian
Da, sunt. Poate din cauză că ştiu de ce sunt capabile femeile când îşi pun în minte ceva. De aceea am pretenţii destul de ridicate de la ele şi, uneori, mă dezamăgesc.
Poate că le cer eu prea mult: să fie îngrijite, cultivate, spirituale, jucăuşe, combative, delicate, profunde şi superficiale în acelaşi timp… Nu ştiu. 🙂
“Nu, dacă vor să fie medici cum am visat să fiu eu.”
1. Cum ati visat dumneavoastra sa fiti medic?
2. Cat din vis s-a transformat in realitate?
3. Credeti ca aspirantii de azi la statutul de medic viseaza in acelasi fel?
@Mica
1. Am visat să fiu mai degrabă medic de suflete decât de trupuri, pentru că -am convingerea- de cele mai multe ori, boala de acolo vine. De pildă, am avut o pacientă, Piri-neni (vă daţi seama că numele nu este real), măcinată de boli cum puţini oameni am văzut. Şi totuşi… dar mai bine citiţi postarea pe care i-am dedicat-o: Rămas bun, Piri-neni!
2. Să spunem că aproximativ 40%. Restul de 60% nu îl consider eşec, ci neşansă. A medicilor şi pacienţilor deopotrivă.
3. Şi printre ei sunt oameni şi oameni. Sunt convinsă că există încă destui care fac medicina din pasiune şi nu o consideră doar o sursă de înnavuţire. Dar le va fi greu, cel puţin dacă se perpetuează starea de lucruri de acum.
Toata admiratia mea se indreapta spre tine Melania, consider ca a fi scriitor pe langa meseria de medic, este ca si un pansament steril pentru suflet. Spune-mi, te rog, atunci cand comunici diagnosticul unui pacient care are o problema grava, cum i te adresezi, cum i-l aduci la cunostinta? Ii spui pur, simplu si concis, cum de altfel ai zis ca scrii? “Sunt un caz atipic de medic: scriu frumos şi citeţ” sau preferi varianta: “Deşi, în meseria noastră, uneori e bine ca pacientul să nu înţeleagă exact ce ai vrut să spui.”?
Cu toata stima, Elena.
@Elena Bissinger
Din păcate, aici nu există încă reguli bine definite, protocoale, ca în alte ţări, unde ţi se spune clar cum trebuie să comunici o astfel de veste pacientului. Este una din lipsurile şcolii româneşti de medicină.
Personal, prefer să-l iau pe pacient mai pe departe, să-l îndrum spre specialiştii care-i pot elucida diagnosticul, deşi, în majoritatea cazurilor, simt când este vorba despre ceva incurabil.
De cele mai multe ori se întorc deja informaţi de către colegii mei, aşa încât nu-mi rămâne decât să stabilim împreună conduita de viitor.
Nu am avut însă “sufletul” să-i spun până acum niciunui pacient în faţă că are o boală din cauza căreia va muri în scurt timp, pentru că ştiu ce impact negativ poate avea asta asupra evoluţiei lui ulterioare. Pur şi simplu, cu o vorbă prost aleasă, îi poţi grăbi sfârşitul. Prefer să-l încurajez şi să-l ajut cum ştiu mai bine.
Nici măcar prietenei mele cele mai bune nu i-am putut spune în faţă: “Ai cancer şi din asta o să ţi se tragă sfârşitul!” Cu toate astea, am stat lângă ea până cu câteva ore înainte de a se stinge, deşi era deja în spital, la reanimare. Sper să-mi fi sesizat prezenţa…
Felicitari pentru interviu, felicitari doamnei Bancea pentru ca a gasit o forma de a imbina si bucura, poate chiar si din lucruri marunte, demult uitate in viata noastra cotidiana.
Totusi, cum sunteti perceputa in colectivul medical ca si scriitor? Cele 2 planuri se imbina?
Cat de mult se arata latura artistica, cea de scriitor, in fata unui pacient?
Va multumesc frumos si va doresc multa sanatate, colegii mei (internauti) 🙂
@Mihai
Poate că n-o să mă crezi, dar sunt puţini dintre colegii mei care-mi cunosc acest aspect. Poate şi pentru că sunt de felul meu mai retrasă şi discretă. (Mda, nu s-ar zice, după cât de limbută sunt pe blog. 🙂 În viaţa de zi cu zi, sunt mai degrabă un ascultător decât un vorbitor. Poate că de aceea comunic mai bine în scris decât verbal.) Sau poate şi pentru că scriu sub pseudonim. Sau poate pentru că nu au timp să citească. Sau poate pentru că nu au obişnuinţa s-o facă. Din păcate, am întâlnit mult prea puţini intelectuali printre medici. Am pacienţi cu nivel de instruire mediu cu care am discuţii infinit mai interesante decât cele cu colegele mele, după ce ne-am epuizat subiectele “profesionale”.
Cum se manifestă latura mea “artistică” în relaţia cu pacienţii? Aş zice că mă ajută să fiu mai deschisă la suflet, mai empatică cu suferinţa lor, mai atentă la detalii, mai implicată, altfel spus. Mulţi dintre ei mă consideră o persoană extrem de blândă şi răbdătoare, când în realitate sunt taman pe dos; dar în relaţia cu ei, sunt aşa cum mă simt ei.
Sarutmana doamna Melania Bancea! As avea o intrebare pentru dumneavoastra, din curiozitate pentru ca ma aflu intr-un fel intr-o situatie similara, banuiesc. Ce au mostenit copii dumneavoastra: inclinatia catre arta sau catre stiintele exacte. Va multumesc anticipat
@Adrian Chiliban
Puţin din amândouă. Fiul meu este un excelent informatician, iar fiica mea e specializată ca traducător din limba engleză, deşi momentan lucrează ca funcţionar public.
Şi totuşi… Am avut surpriza să aflu despre fiul meu că citeşte poezie, deşi nu părea să aibă deschidere spre aşa ceva. Fiica mea, pe de altă parte, a simţit nevoia să facă cursuri de fotografie artistică, pasiune căreia îi dedică o mulţime de timp şi energie.
Cred că, în mod instinctiv, copiii îşi copiază părinţii, şi în bine şi în rău. Dacă îi văd citind, li se iscă curiozitatea pentru cuvântul scris. Dacă îi văd cu ţuica-n nas, cea pentru licorile bahice. Dacă-i văd făcând sport, vor fi adepţii exerciţiilor fizice.
Chiar şi atunci când au impresia, dorinţa sau teribilismul de a-şi dori să nu-şi imite părinţii, vor constata peste ani că le-au “moştenit” schemele de gândire şi preferinţele.
“in boala te poti manifesta cu decenta…”, ati afirmat intr-un articol publicat pe blogul dumneavoastra. Mentineti acest crez si in privinta creatiei literare?
@atum
Da. Încerc să nu depăşesc graniţele pe care le-aş vrea respectate şi de alţii. Asta nu înseamnă că nu există şi scene mai “fierbinţi” în cărţile mele, dar am încercat să le fac să nu semene a Sandra Braun. 🙂
Va multumesc pentru raspuns! Insa nu faceam referire in mod neaparat la acest sens al cuvantului “decent”… ci mai degraba la conceptul de inhibare a fluxului natural al gandurilor si sentimentelor asternute pe hartie. Anumite persoane aleg sa se autocenzureze.
@atum
Îmi cer scuze. Am luat-o ad litteram! 🙂
Nu mă autocenzurez. Scrisul înseamnă sinceritate la urma urmei. Dacă n-o practici, se simte. Am ajuns scriitor printr-o întâmplare, dar nu vreau să mă trasform într-o anecdotă sau un munte de plictiseală. Când nu voi mai avea nimic de spus, nu voi mai scrie.
Am mers odată la munte împreună cu soţul meu, la o cabană de vânătoare. Am stat acolo două săptămâni, în condiţii de vis. “Te tot plângi că n-ai condiţii de scris!” mi-a zis el zâmbind. “Uite, aici ai de toate; e linişte, de gătit o face Mariţa, eu o să merg la pescuit, aşa că n-o să te încurc, deci eşti liberă să faci ce vrei!” Şi am făcut… un mare plici! Am scris trei povestiri de care şi acum mi-e ruşine să-mi amintesc. Nu se poate scrie la comandă. Scrii când musteşti… când lucrurile pe care vrei să le spui îşi cer dreptul la exprimare. De obicei asta mi se întâmplă când sunt foarte ocupată cu altceva, aşa că nici nu ştiu cum reuşesc să le pun pe hârtie sau pe computer. Şi mai e ceva: după aceea, oricât m-aş strădui să le schimb forma, realizez că tot cea iniţială, “mitraliată”, cum îi spun eu, e cea potrivită.
Deci, nu, nu mă cenzurez.
(Mamă, ce mult am vorbit, dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu cereţi unei prozatoare să se exprime succint! 😀 )
Desi medicina reprezinta profesia dvs., totusi sunt curioasa in care dintre variatele domenii in care activati simtiti ca excelati? Care este cel mai aproape de sufletul dvs.?
@Cristina
Cred că excelez în prietenie, dacă acesta poate fi considerat un domeniu. Mă apropii destul de greu de cineva, dar când reuşesc, acela ştie că se poate bizui pe mine până în pânzele albe. Cer un singur lucru în shimb: reciprocitate. Iert uşor, dar nu uit.
Medicina mă atrage în continuare, cu toate limitările ei şi lipsurile cu care se confruntă, dar parcă mi-e mai dragă literatura, atât ca cititor, cât şi ca scriitor. Şi nu în ultimul rând, bloggeritul, ca orice pasiune nouă. 🙂 E un univers fantastic de flexibil, în care fiecare poate găsi un domeniu care să-l atragă. Deşi virtual, poate naşte prietenii adevărate. Am reuşit să mă întâlnesc deja, în viaţa reală, cu trei dintre comentatorii care intră pe blogul meu şi vreau să vă spun că a fost o experienţă fantastică, deşi am fost destul de reticentă la început.
S-a intamplat vreodata ca editorul dvs. sa intervina/modifice textele originale? (poate pentru a fi mai “pe gustul” publicului tinta)
@Iulian
Nu. În schimb am avut adevărate “meciuri” cu lectorul meu, un domn de etnie maghiară. Când m-a anunţat editorul că ne vom întâlni şi mi-a spus numele lui, am replicat: “Cum o să mă înveţe româneşte un maghiar, oricât de bun ar fi!?” Vreau să vă asigur că am avut ce învăţa de la Feri. Încă mai am! Mi se întâmplă să am dispute cu diverse persoane asupra sensului intim al unui cuvânt sau expresii, şi, după ce epuizez argumentele din DEX, apelez la instanţa supremă care este el. Nu m-a dezamăgit niciodată până acum. 🙂
Feri face sugestii doar. Întotdeauna de bun simţ. Dar nici pe acelea nu le respect întotdeauna, decât atunci când simt că sunt “de acolo”, din cartea pe care o scriu…
Îl pot considera mentorul meu, deşi nu acceptă să-l numesc aşa. Modestia lui şi camaraderia pe care mi le arată de ani întregi mă ung la suflet, dacă mă pot exprima neacademic. 🙂
Arghezi spunea : “Cartile sunt prieteni reci dar siguri”
Oare tinerii isi mai (re)gasesc sacralitatea prin intermediul lecturii?
@Beatrice
Da. Unii dintre ei. Şi o să vin şi cu un argument, pe care îl am sub ochi săptămânal, fiind şi medic de intreprindere al bibliotecii din oraş: sălile de lectură sunt ticsite de tineri. Şi la secţia “Împrumuturi” e plin de ei. Poate nu atât de mulţi cât erau pe când televiziunea nu devenise atât de acaparatoare ca acum, dar încă sunt destui. Şi-mi creşte sufletul când îi văd: cuminţi, liniştiţi, curăţei, cu ochii sclipind de inteligenţă. 🙂
Puteti sa faceti un top 5 al scriitorilor favoriti?
@Diana
1. Gabriel Garcia Marquez
2. David Lodge
3. Haruki Murakami
4. Salman Rushdie
5. Mark Twain
Pledati pentru modul subiectiv sau cel obiectiv in privinta scrierii?
@Alexandru
“Pledez” pentru obiectivitatea oglindită subiectiv! 🙂
Cum adica “poţi fi singur şi în mijlocul celei mai mari aglomeraţii umane”?
@Vlăduţ
Doar tu cu gândurile tale… Iscate uneori tocmai de această aglomeraţie. Nu ţi s-a întâmplat să-ţi aştepţi, de exemplu, prietena/iubita/soţia să-şi facă cumpărăturile la Mall şi să te pierzi în mulţime, să o observi, să remarci anumite lucruri, să te amuzi poate, şi totuşi să fii singur, doar tu cu gândurile tale; să nu simţi nevoia să vorbeşti cu nimeni, doar cu tine?… Sau să te afli în mijlocul unei petreceri şi să te pierzi înt-o amintire iscată de chipul cuiva sau de o melodie?… Sau într-un tren aglomerat, făcând o călătorie lungă, şi tu să macini în minte o problemă care te preocupă, căreia îi cauţi rezolvarea?… Sau, sau, sau. Pot da o mie de exemple. 🙂
Orice om are nevoie de un refugiu, de “lumea aia ideală din capu’ tău”, cum mi-a zis mai demult un prieten, un loc doar al tău în care să te poţi retrage când ai nevoie, când simţi că nu mai faci faţă sau când, pur şi simplu, ai obosit un pic.
Spre deosebire de alţii, medicii au şi mai mare nevoie de un astfel de refugiu în care să se “cureţe” nu numai de bubele lor, ci şi de ale pacienţilor lor.
Ăsta să fie refugiul dv. ?
“Curăţare” prin proză ?
@Geko
Ai intuit perfect! Eşti medic cumva? 🙂
La cabinet te încarci zilnic cu suferinţa oamenilor, dar şi cu poveştile lor de viaţă, care sunt de cele mai multe ori triste. De altfel, ascultându-i, am ajuns la o concluzie care poate că nu este adevărată: privite retrospectiv, majoritatea istoriilor personale sunt aşa; iubirile mor, copiii pleacă de acasă, prietenii te lasă de izbelişte, vecinilor nu le pasă, străinilor nici atât. E multă singurătate în viaţa lor. Şi nu autoimpusă, ci izvorâtă din înstrăinare, indiferenţă, egoism…
Nu priviti publicarea gandurilor personale ca pe o oarecare.. “blasfemie”?
@Ana-Maria
Nu. Dacă aş fi convinsă de faptul că doar eu gândesc aşa, aş zice că nu e reprezentativ pentru oameni şi m-aş abţine să le public. Dar cred că asemeni mie mai sunt şi alţii şi că glasul lor ar trebui să fie auzit cumva. Nu mă consider purtătoarea lor de cuvânt, ci un reprezentant al turmei, care a apucat la microfon, cum s-ar spune. 🙂
Foarte frumos formulat! Da, este adevarat… Patesc asta zi de zi. Poate ca nu am constientizat… Va multumesc pentru aceasta excelenta punere in cuvinte a unei trairi..aparent banale!
@Vladut
Cu plăcere. Nici nu ne dăm seama cât de deosebiţi suntem în “banalitatea” noastră! 🙂
Nu ati mentionat, sau am omis eu… dar vreau sa-mi satisfaceti urmatoarea curiozitate: In ce “compartiment” al medicinii profesati? Din ce am citit am inteles trebuie sa fie ceva putin inrudit cu psihiatria, domeniul de la care ati pornit.
@Ovidiu
Sunt medic de familie. Când mi-am ales specialitatea, a trebuit să ţin seama de cel puţin două lucruri. 1. Copiii mei erau mici pe atunci şi soţul meu destul de ocupat ca să poată sta cu ei. 2. Am o fire mai independentă şi nu suport şefii, ori în spitale sau policlinici, oricât de “mare” ai fi, tot ai pe cineva deasupra ta care să-ţi frece ridichea. 🙂
Dacă ar fi fost alte condiţii, probabil că aş fi ales medicina internă, pntru că nu-mi place să tratez părticele din oameni, ci pe ei ca întreg.
Cum comentati, dna. Bancea, atat-de-mediatizata lozinca “Tutunul dauneaza grav sanatatii”?
@costin
No comments! 😀 😀 😀
Va citez:
« „O autobiografie” (…) carte pe care n-ar trebui s-o rateze niciun intelectual.»
Puteti sa ne dati, va rog, doua-trei argumente?
@Maria S.
In acceptiunea mea, un intelectual este un om care isi imbogateste mereu mintea si are deschidere si spre alte domenii decat cel profesional. Cartea Agathei Christie mi se pare o foarte reusita cronica subiectiva a Angliei sfarsitului de secol al XIX-lea si a primei jumatati a secolului trecut. Autoarea se fereste de atitudini moralizatoare, concluzive, rezumandu-se de regula sa descrie ce isi aminteste, evitand chiar sa revada locurile despre care vorbeste, pentru a nu-si altera perceptia. Si, nu in ultimul rand, cred ca merita sa fie citita si doar pentru extrem de reusita parabola a soricelului cel viteaz. 🙂
Buna dimineata,
* Din ciclul Top5 lansat mai sus, puteti nominaliza si cinci compozitori?
* Apoi tot atatea carti de salvat de la o exterminare model “Fahrenheit 451”?
@romina
Top 5 compozitori? sa vedem…
1. Ludvig van Beethoven
2. Amadeus Mozart
3. Eduard Grieg
4. Ciprian Porumbescu
5. Bruce Springsteen
@tot romina, ca la a doua am uitat sa raspund 🙂
1. Un veac de singuratate – G. G. Marquez
2. Trei pe doua biciclete – Jerome K. Jerome
3. Padurea norvegiana – Haruki Murakami
4. Pamantul de sub picioarele ei – Salman Rushdie
5. Ce mica-i lumea – David Lodge