«În marţea aceea din iunie când a fost asasinat, arhitectul Lamberto Garrone se uitase de mai multe ori la ceas.» ~ Fruttero&Lucentini

Nu pot să pun capăt “serialului-fluviu-total” dedicat FEMEII, această bijuterie atât de dragă nouă, tuturor, fără o încheiere pe măsură. Mai ales după acel foarte scurt prolog în care v-am povestit despre un holtei tomnatic, pe care îl chema Djumbe sau Bongo, nu-mi amintesc exact, care a reuşit în cinci ani de studiu intens să înveţe doar două cuvinte în limba română: Elele, femeilelele! — şi acelea pronunţate cu un puternic accent swahili, urmat de opt episoade şic, vă invit astăzi să citiţi şi să comentaţi Epilogul:

Spuneţi drept, de când n-aţi mai citit un roman poliţist? Şi încă unul bun! Eu recunosc deschis că de foarte multă vreme. Până mai deunăzi când mi-a căzut sub ochi “Femeia de duminică”, a celebrului cuplu de scriitori italieni Carlo Fruttero şi Franco Lucentini. Nu am de gând să povestesc nimic despre subiect; din cel puţin două motive: 1) nu sunt de acord cu autorii de recenzii (şi nu le-am citit niciodată) care prezintă, oricât de succint, intriga dintr-o naraţiune poliţistă, privându-ne astfel de satisfacţia propriei decelări a succesiunii faptelor şi 2) pentru simplul motiv că (la ora redactării prezentului material) de-abia am citit primele 20 de pagini, deci nu prea am ce să povestesc. Doar atât: acţiunea se petrece în Torino anilor ‘970, cartea a apărut în 1972 şi aproape imediat a fost tradusă în engleză, The Sunday Woman. De ce am ales tocmai această lectură pentru epilogul “serialului-fluviu-total”? Nu ştiu exact sau las motivul să plutească în mister, precum algoritmul labirintic în care se desfăşoară ancheta în cazul crimei din poveste. Ori, motivul să fi fost inspirat din chiar prima propoziţie din carte: “În marţea aceea din iunie când a fost asasinat, arhitectul (…)”? Azi e marţi, ziua cea dintâi din iunie…