«Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine.» ~ Mircea Eliade
În urmă cu o săptămână v-am promis că purcedem (azi!) din nou în jurul lumii împreună, de această dată într-o călătorie pe Aripile literaturii universale. Nu a fost în intenţia mea să vă amăgesc dar, din motive tehnice, mă văd nevoit să mai amânăm plecarea cu alte câteva zile… Noul termen este marţi 22 iunie, la ora 00.00, GMT+3.
Pentru a mai îndulci puţin din amărăciunea resimţită de nerespectarea promisiunii, consemnez aici câteva dintre gândurile care îmi trec prin minte în timp ce citesc “Grădinile luminii”, poate cea mai importantă dintre cărţile libanezului Amin Maalouf, “adoptat” de generoasa metropolă de pe malurile Senei…
Cartea este dedicată lui Mani (pictorul, medicul şi profetul, fondatorul religiei maniheiste); se vrea o demistificare, o reconstituire a trecutului şi, de ce nu, chiar aflarea originii lucrurilor. Lumea e maniheistă: se împarte în bine şi rău, în alb şi negru, în noapte şi zi, cald şi rece etc. Nu vă spun mai multe, mai am puţin şi abia ajung la jumătatea ei, dar deja v-o recomand călduros.
Nu cred că e tradusă şi în româneşte, aşa că aşteptăm dezvoltarea! 🙂
Cu ocazia asta am răsfoit un pic şi enciclopedia, să-mi reînnoiesc cunoştinţele despre maniheism.
“Am lucrat cu mare plăcere la traducerea cărţilor unui autor numit metaforic «domnul Orient», este vorba de Amin Maalouf. Pot spune că m-am «plimbat», datorită cărţilor sale, prin istoria multor epoci şi geografia multor locuri.”
Poate că o voi găsi la bibliotecă. 🙂
Pe doamna Cantuniari?! 😀